În demersul propus se va încerca o trecere în revistă, de pe pozițiile sursologiei istoriografice, a izvoarelor literare, identificate de noi până în prezent, care demonstrează existența, din cele mai vechi timpuri, a doinei, ca termen și specie lirică, în arealul culturii neaoșe, bazată pe oralitate. Deși pe segmentul de referință, documentele scrise sunt ulterioare celor de sorginte verbală, primele dețin un grad sporit de importanță în fața celor din urmă, fapt ce oferă studiului o perspectivă de cercetare în profunzime. Urmărite în optică evolutivă, astfel de atestări pot fi selectate atât din izvoarele autohtone – cronici, colecții de melodii, codice, lucrări literare ș.a. – cât și din sursele externe: jurnale și/sau note de călătorie, memorii, studii etnografice etc., datorate preoților, diplomaților, misionarilor, peregrinilor, trubadurilor, militarilor etc., aflați în trecere prin Țara Moldovei și Țara Românească. Așa cum istoriografia subiectului de referință relevă poziția culturală și comunitară a autorilor vizați, în procesul de cercetare recurgem la punerea în lumină a informațiilor cu valoare referențială, aflate în sfera domenială de interes, suportul cărora înlesnește cunoașterea și explicarea conținutului tematic investigat într-o abordare istorico-prospectivă. Materialul selectat este supus unei evaluări personale prin prisma analitică și comparativă, evidențiind în termeni de colaționare a similitudinilor sau a diferențelor de opinii ale unor autori în raport cu cele propuse de noi. Concomitent cu prezentarea cronologiei și esenței acestor date, atestate și demonstrate documentar, scoatem în evidență importanța lor istorică, axiologică, culturologică, pentru a demonstra vechimea și însemnătatea doinei ca termen, în primul rând, sub aspect semantic, ca specie reprezentativă a liricului popular, dar, mai ales, din punctul de vedere al funcționalității și continuității ei în spațiul cultural românesc.