Immanuel Kant spunea că „un popor fără cultură e un popor ușor de manipulat”. Ceea ce este foarte adevărat. Și aici putem aminti două (chiar dacă sunt mai multe) tehnici de manipulare. Prima ar fi cea a adevărului, enunțat sub formă de minciună, folosit ca psihologie inversă, dar și invers, a minciunii, exprimate sub formă de adevăr, și cea de-a doua fiind distragerea atenției. Aceste două tehnici funcționează foarte bine în cazul lipsei de informație și a culturii. Iar prin cultură înțelegem suma tuturor valorilor spirituale și materiale create de înaintași și moștenite de urmași, demni sau nu de aceste valori. Iar procentul celor care nu șiau însușit aceste valori, neincluzându-i aici pe cei fără posibilități materiale, dar cu dorință, este enorm. Cine poartă vina acestei degradări? Statul? Societatea? Elevii și studenții? Profesorii? Înainte de ’89, România era printre statele cu un sistem de învățământ foarte bun. În afara directivelor de partid, toată moștenirea culturală românească era nealterată. Era nepângărită de „capitalismul infam” care, la vremea aceea, era și el mult mai integru. Până și în teatre, în afara obligativității de a pune în scenă câte o piesă care să ne arate că s-a depășit producția la hectar, repertoriul teatral era de o valoare inestimabilă. Sigur că și aici, în piesele din repertoriul universal se scoteau replicile care ar fi impietat statutul primului fiu al țării. De parcă Ibsen ar fi scris Stâlpii societăți cu gândul, anticipativ, la cârmaciul născut din pingelele găunoase ale comunismului. Pe vremea „răposatului”, când spuneai că ai terminat liceul, erai privit ca o persoană „cu școală”. Cam cum ar fi azi o persoană cu facultatea la fără frecvență. Deși cred că, uneori, ar fi inechitabil pentru liceul de atunci. Gregaritatea țopârlanilor de azi este într-o progresie geometrică și se substituie unei clase cu adevărat intelectuale pe cale de dispariție. Astăzi „școala vieții” este mult mai importantă decât orice facultate. Cel puțin, așa ne asigură acești „exegeți”, cei care se consideră „ca și studenți începători sau trecuți prin viață”. Banii vorbesc o limbă care deschide uși ferecate și în spatele cărora, sub titulatura de manager, se ascund foștii studenți care și-au cumpărat examenele cu banii „de la babacu”. „Ca să-ți dai seama de nivelul culturii generale a unei nații, trebuie să vezi ce idoli are”, ne zice, parcă premonitoriu, Mihai Eminescu. Poetul nostru care este atât de denigrat în spațiile publice, pe rețelele de socializare de către vajnicii „poetologi” și determiniști în ale cercetării critice asupra poeziei românești și universale. Pierderea identității naționale, prin stimularea și adoptarea altor culturi ca efect al globalizării, este pe cale să se întâmple. Să dai la o parte o istorie de peste 2000 de ani pentru una care depășește cu puțin 500 de ani este cea mai mare dovadă că universul cultural românesc se volatilizează. Și, totuși, dimensiunea culturală a învățământului este departe de a se fi terminat. România este o enclavă culturală care riscă să fie vândută ca fier vechi. Totuși, rugina se poate îndepărta de pe fier, iar cu o baie de nichel ea nu va mai apărea. Avem nevoie de o schimbare majoră a mentalității. Avem nevoie de dascăli cu experiență în toate domeniile. Dascăli care au învățat, și nu doar au trecut prin facultate. Dascăli inițiați, mai ales în domeniile vocaționale. Mai ales în facultățile de teatru. Viitorii actori sunt rodul cunoștințelor învățătorului. În Japonia doar profesorii nu se înclină în fața împăratului. Suntem ceea ce învățăm. Dacă nu știm că scriem cu o invenție românească, stiloul, nu vom ști niciodată cine a fost Petrache Poenaru. Dacă ne renegăm valorile și istoria, nu vom ști niciodată de unde venim și cine suntem. Sunt curios dacă americanii vor merge vreodată cu „Capra”, cu „Ursul”, cu „Plugușorul”, dacă vor sărbători „Dragobetele” sau vor fi la fel de entuziasmați de 1 Decembrie. Chiar dacă istoria se repetă, sper ca această perioadă să nu se repete și să fie eludată.