În accepțiune generală, prin gen dramatic se subînțelege o categorie de opere literare, structurate în așa fel încât să poată fi jucate pe scenă. Privit din perspectivă estetică, conceptul în cauză desemnează modalitatea literară de reprezentare care folosește ca unic mod de expunere dialogul. Chiar și în piesele moderne, în care conflictele interioare capătă expresie prin monologul scenic, acesta nu este decât o variantă a dialogului, în care este prezent, explicit, numai discursul unuia dintre interlocutori, celălalt fiind prezent numai ca pretext implicat. Deci, având drept scop reprezentarea acţiunilor şi condiţiilor umane, opera dramatică face să vorbească personajul în acţiune. „Ceea ce vedem înaintea noastră, sublinia Hegel, sunt ţeluri individualizate sub formă de caractere şi de situaţii încrucişate, care se determină reciproc, fiecare caracter şi fiecare situaţie căutând să se afirme, să se aşeze în rândul întâi, până ce toată această situaţie duce la potolirea finală”. Evident, fiind plurisubiectivă, opera dramatică urmărește funcțiile: referenţială (limbajul e folosit pentru a exprima o realitate, o interpretare personală, o imagine, o părere sau o idee, aşa cum o percepe emițătorul, de a transmite informații), volițională (vizează intențiile, voința emițătorului), emotivă (evidențiază starea afectivă, sentimentele, valorile morale, capacitățile cognitive și cultura emițătorului) şi diferențiativă (tinde să diferențieze, să individualizeze emițătorul). Într-o piesă de teatru, dramaturgul vorbește prin personajele sale, prezența cărora e cerută de însăși dezvoltarea acțiunii, fapt care demonstrează funcția lor dramatică. Ele se caracterizează mai puțin prin ceea ce fac și mai mult prin ceea ce spun. Așadar, opera dramatică este alcătuită exclusiv din schimburi de replici, ceea ce înseamnă trecerea în prim-plan a discursului personajelor și minimalizarea discursului auctorial, prezent exclusiv în indicațiile de regie. Desigur, dialogul/monologul admit prezența celorlalte două moduri de expunere, narațiunea și descrierea, dar aici ele au o funcționalitate precisă, spre deosebire de textul narativ, aceea de a contracara limitările pe care le impune finalitatea reprezentațională a piesei. Manifestat prin limbajul personajelor, dialogul este unul din mijloacele principale de realizare a acestora în opera dramatică. Procedeele de potențare a dialogului sunt diverse și cu multiple semnificații. Astfel, putem vorbi despre replica sentențioasă, replica spirituală, replica agramată, replica metaforică, replica ilogică, replica cu subtext, replica ermetică, replica joc de cuvinte, replica ambiguă, replica în care se folosesc cuvinte-cheie, anatopismele etc. Importanța acestor replici ca unităţi esenţiale de discurs este considerabilă în constituirea tipului uman. Totodată, ele devin principalul mijloc de realizare a personajului, vizavi de onomastică, ierarhie socială, profil psihologic etc. Or, dicţia, aşa-zisă dramatică, nu este altceva decât expresia unei autoreflectări specifice a eului creator, specificitatea acestui tip de auto-reflecţie constând în capacitatea de transpunere a acestui eu creator în întreaga sferă a conflictelor umane (Marino A). Acest deziderat, precum și tipurile de replici, urmează a fi luate în considerație în hermeneutica unei opere dramatice și, nu în ultimul rând, în procesul de pregătire și de interpretare a unui rol.