Spre deosebire de celelalte forme de educaţie (intelectuală, moral-civică, religioasă, ecologică, sanitară, rutieră etc.) educaţia estetică presupune dezvoltarea sensibilităţii pentru frumosul din natură, societate şi din domeniul artei. Prin intermediul artei, educaţia estetică formează şi dezvoltă o calitate psihică a individului, şi anume, receptivitatea generală, care constă în capacitatea de a fi sensibil la ceea ce se petrece în lumea în care trăieşte copiulul şi îşi desfăşoară activitatea, de a reţine şi reda în mod creativ multiplele aspecte ale acestei realităţi. Educaţia estetică se situează pe două planuri: receptarea şi creaţia artistică. În procesul receptării sunt urmărite mai multe aspecte: pregătirea senzorial-perceptivă, pregătirea cognitivă, cât şi dezvoltarea capacităţii de decodificare şi traducere a operei de artă. Atât gustul cât şi judecata estetică sunt determinate simultan de factorii individuali (structura bio-psihică, preferinţe, aspiraţii, opţiuni) cât şi de factorii sociali (influenţele mediului socio-cultural, educaţia primită în şcoală şi familie). Este importantă configurarea sistemului atitudinal, punctul final al unui proces complex, caracterizat printr-o desfăşurare secvenţială, cu următoarele etape: formarea sensibilităţii estetice; formarea gustului estetic; formarea judecăţii estetice cu pregnante elemente cognitive, alături de cele afective; formarea atitudinilor estetice care devin coordonate ale personalităţii, orientând individul spre lumea valorilor. Dezvoltarea creativităţii are la bază ideea că omul este o fiinţă creatoare iar capacitatea de creaţie există în stare potenţială, latentă, în fiecare individ; prin educaţia estetică ea poate fi dezvoltată şi amplificată. Astfel, educaţia estetică devine un instrument de acţiune, prin care sunt încurajate comportamentele de explorare, expresia liberă nesancţionată, autonomia elevilor, acestea fiind considerate fundamente ale creativităţii. Regăsim următoarele concluzii raportate în studiul Champions of Change (Impactul Artelor pentru învățare) (Fiske, 1999), utile atât profesorilor, cât și părinților: • Artele au calitatea de a ajunge și la elevii mai puțin accesibili în mod normal, la cei marginalizați sau izolați, ceea ce, conduce la o mai bună prezență școlară a elevilor și la rate de abandon școlar mai mici. • Se schimbă mediul de învățare cu unul de descoperire. Acest lucru, de multe ori, re-aprinde dragostea de învățare la elevii obosiți de faptul doar de a primi cunoștințe deja elaborate. • Relațiile interpersonale dintre elevi sunt mult îmbunătățite. Sunt diminuate situațiile de conflict, se creează o ambianță de bună înțelegere, de acceptare a diversității și de sprijin inter-colegial. • Studiul artelor plastice are un impact pozitiv asupra învățării în cazul elevilor cu un statut socioeconomic scăzut, la fel de mult sau mai mult, decât în cazul elevilor cu un statut socio-economic mai bun. Aplicația practică realizată la Școala Elena Cuza din Iași (2014-2015), a constat în abordarea, la orele de desen a unor teme cu substrat psihologic, în vederea îmbinării scopurilor educative cu cele formative: bucurie, zâmbet, supărare, lacrimi, însingurare, furie, entuziasm, teamă. Printre aspectele psihologice ce au fost influențate de intervenția prin artă în școală, amintim: dimensiunile de natură cognitivă, afectivă și comportamentală. Efectele benefice, de optimizare personală și de conduită au fost ulterior, evidente1 . Concluzie. Arta ca mijloc terapeutic începe tot mai mult să devină un sprijin în optimizarea ființei umane moderne, dezvoltându-i abilitatea auto-cunoașterii, auto-reglării emoționale și comportamentale. Într-un viitor apropiat, vom ajunge să urmărim educarea unor persoane nu doar inteligente, în sensul dat de coeficientul de inteligență al lui Gardner (1993), dar mai ales, formarea unor persoane capabile de auto-cunoaștere și auto-control, adică, dezvoltate emoțional și interrelațional.