Scopul ambițios al demersului științific constă în scoaterea la lumină a unui fenomen care nu a ajuns încă în aria atenției filmologilor. E vorba despre valențele identitare ale filmului istoric, care a dat start „revoluției estetice” în cinematografia sovietică a anilor 50–60. În vederea depășirii acestui inexplicabil „gol exegetic”, au fost supuse analizei mitic-arhetipale trei filme moldovenești „Balada haiducească” (1957), „Așteptați-ne în zori” (1963), „Serghei Lazo” (1967), înscrise în subgenurile: film cu haiduci, film istorico-revoluționar, film istoricobiografic. Inovațiile genuistico-stilistice ale acestor opere cinematografice se manifestă în apelarea la arhetipuri, simboluri, mituri în calitate de cenzura milenară a neamului. Astfel, cea mai tânără dintre cinematografii din spațiul ex-sovietic a demonstrat calea de întoarcere la eternele categorii și criterii axiologice. Această inimaginabilă răsturnare de valori promovate de realismul socialist s-a produs pentru prima oară în „Balada haiducească”, care a îmbogăţit substanţial genul exponenţial al cinematografiilor balcanice prin patternurile identitare românești, aprofundând și versificând prin virtualitățile limbajului cinematografic ecuațiile „om – istorie”, „istorie – eternitate”, „revoluția – mitul eternei libertății”. Fascinantul efect al „inovației prin tradiție” se datorește revaloficării cinematografice a gândirii ancestrale a lumii, cele trei filme fiind călăuzite de valențele identitare ale eroului nostalgic, catharsisul mioritic, altruismul romantic, natura în ipostaza de confidentă, biruința prin înfrângere. În concluzie se promovează ideea randamentului umanist aparte al spectrului identitar în filmele istorice al perioadei „dezghețului” în plină consonanță cu spiritul cutezător al epocii.