Analiza dezvoltarii artei interpretative la ţambal din arealul european în perioada ultimilor 100–150 de ani relevă raporturile ei cu realităţile socio-culturale, lărgirea posibilităților tehnice și de expresie ale instrumentului, cu creșterea măiestriei profesionale a interpreților, varietatea şi caracterul actual al repertoriului cultivat, cu tendinţa integrării modelelor de şcoli. Comunicarea propune o incursiune în istoria fenomenului, evidențiind anul 1874, determinat, grație contribuției lui J. V. Schunda, de apariţia ţambalului mare de concert, după care A. von Geza reprofilează concepţiile repertorial-artistice şi impulsionează academizarea instrumentului. Aceşti doi factori semnificativi vestesc noua eră în istoria instrumentului – cea a profesionalismului în practicile ţambalistice. Propunem un excurs temporal în dinamica includerii, afirmării țambalului în viața concertistică din Republica Moldova, cât și din diferite țări europene. Cu evidente efervescenţe cultural-artistice şi educativ-didactice se impune pe harta Europei şcoala de ţambal din Budapesta. Exponenţii maghiari ai gândirii muzicale și didactico-pedagogice de tip academic întrevăd de timpuriu elemente de cunoaștere, inclusiv de popularizare a ţambalului. Un rol dinamizator în educarea şi elevarea gustului artistic, în consolidarea academizării instrumentului aparţine şcolilor de țambal din Slovacia, Cehia, Ucraina, România, Republica Moldova, Germania, Belarus, ale căror căi de dezvoltare au fost diferite, idealurile însă au fost identice. Creaţia şi viaţa ţambalistică caută noi căi şi modalităţi de comunicare artistică. Acesta fiind unul din punctele de plecare ale studiului, arta țambalului, înţeleasă ca fenomen organic, păstrează legătura cu tot ce s-a creat valoros şi trainic în deceniile anterioare, cu stimulentele novatoare ale fondului tradiţional. Comunicarea ia în considerare filonul național în afirmarea și promovarea identității organofone a țambalului în cultura europeană, contribuție care este una substanțială.