În cadrul liturgic, din care este de nedesprins, muzică de cult bizantină ia asupra ei mai multe sarcini: pe cea harismatică, prin care împărtăşeşte credincioşilor harul lui Dumnezeu, pe cea latreutică, responsabilă cu slăvirea divinităţii, pe cea catehetică, graţie căreia enoriaşilor li se inoculează învăţătura de credinţă. Intenţionăm să ne oprim asupra vocaţiei catehetice a imnografiei bizantine, analizând, pe de o parte, „materia” teologică de care este atrasă, iar pe de alta – modul în care o prezintă destinatarului. Astfel, dogma Sfintei Treimi (inclusiv cea a unităţii treimice şi a perihorezei intratrinitare) animă o serie de cântări liturgice şi se regăseşte şi în ecfonisele rugăciunilor. Imnografia ortodoxă conţine numeroase invocări ale Celei de a Doua Persoane Dumnezeieşti, prin aceasta ilustrând dimensiunea hristologică, intim asociată celei treimice. Pe acelaşi palier de semnificaţii aflăm şi ideea răscumpărării prin sacrificiu (afirmată, iterativ, de Sfânta Euharistie), precum şi îndemnul de a conecta, prin doxologhisire, umila jertfă umană la jertfa desăvârşită a Mântuitorului. În măsura în care muzica sacră bizantină are relevanţă hristologică şi soteriologică, ea este şi purtătoarea sensurilor mariologice. Textele cântărilor ne arată că Născătoarea prefigurează, fiinţial, Biserica, atât pe cea înţeleasă global, ca instituţie, cât şi pe cea în accepţia spaţiallimitată, de locaş sau incintă sacră. Imaginile mariologice amplifică rezonanţele sacrificiale, eshatologice şi epifanice ale liturgismului creştin în general, şi ale muzicii religioase în particular. În concluzie, vom afirma că, pe latura ei catehetică, imnografia bizantină are un randament mai mare decât teologia discursivă. Datorită formei doxologice în care ea îmbracă învăţăturile, ea reuşeşte să se sustragă didacticismului steril, ea comunică în mod viu cu inima şi mintea credincioşilor, amplificând exponenţial eficienţa exerciţiului hierofanic.