În dreptul roman, testamentul a fost un act unilateral și mortis causa, fiind caracterizat prin faptul că cel care l-a întocmit se putea răzgândi până în ziua morții sale și să-și retragă testamentul făcut. Privit în calitate de act universal, testamentul însemna că testatorul, cât mai era în viață, putea să anuleze oricând testamentul lăsat ori să schimbe numele moștenitorului căruia urma să-i revină averea. Deoarece testamentul exprima o singură voință – pe cea a testatorului, testamentul niciodată nu putea fi considerat contract. Chiar dacă unii ar zice că și la testament participau două persoane – cel care lasă testamentul (testatorul) și cel în folosul căruia era lăsat (moștenitorul) – , logica este una greșită, fiindcă, până la moartea testatorului moștenitorul nu știa despre faptul că i-a fost lăsată o moștenire. Acest lucru se păstra în secret.

In the Roman law, the will was a unilateral act and mortis causa, characterised by the fact that the one who drafted it could change their mind until the day of their death and withdraw their will. The will was seen as a unilateral deed and it meant that the testator, while still alive, could cancel the will left or change the name of the heir to whom the property would revert at any time. Therefore, the will could never be considered a contract. Even if some would say that two people also participated in the will  the one who left the will (the testator) and the one in favour of whom it was left (the heir)  the logic given is wrong, because the heir did not know that they were left a legacy until the testator's death. This was kept secret.