Începând cu travaliul și până la botezul nou-născutului, din cauza vulnerabilității celor ce parcurgeau mutaţia existenţială – mama şi pruncul – comunitatea, reprezentată de moașă, performa o serie de ritualuri, cu funcție de protecție și de ușurare a trecerii. Un rol însemnat în cadrul acestor ritualuri o avea camasa tradițională. Investită, conform mentalității populare, cu putere augurală, apotropaică și taumatugică, cămașa a fost utilizată în ritualurile de protecție, precum și în cele de consacrare și propițiere. În categoria ritualurilor, care precedau nașterea și aveau menirea să ușureze travaliul, mai multe acțiuni simpatetice, cum ar fi cele de dezlegare, desfacere, sugerau deschiderea și desfacerea rapidă a uterului femeii. Tot în acest sens, femeia gravidă scotea și arunca afară, în poală, gunoiul din casă. Prin similitudine, poalele cămașei erau capabile să provoace o expulzare fără dificultate a fătului. În scop apotropaic și taumaturgic, nou-născutul era trecut de trei ori prin cămaşa în care era îmbrăcată mama sa, când l-a născut. Pruncul se introducea pe la poale şi se scotea prin deschizătura de la gât, tehnică prin care se proiecta o renaştere mitică a nou-născutului la nivel simbolic. Fiind capabilă să influenţeze viitorul, prima cămăşuţă nu se făcea din pânză nouă, ci dintr-o cămaşă mai veche, ca să trăiască pruncul mai mult. Obiceiul are ca substrat magia primei acţiuni, dar pentru că prima cămășuță era confecționată, de obicei, dintr-o cămașă mai purtată de-a tatălui, gestul devenea, totodată, un instrument al integrării, protecţiei și afectivității. Datina are și o explicație practică: o pânză veche din cânepă sau in era mai moale, fiind mai potrivită pentru confortul nou-născutui. Pentru nou-născut și ţesătura devine un instrument al integrării şi protecţiei. După cufundarea în apa de botez, copilul este învelit într-o pânză nouă, denumită crijmă, pe care o aduce naşa acestuia. Crijma este asociată cu cea dintâi cămaşă a copilului, care îl aşează, astfel, sub protecţia tainei botezului.