Este cunoscut că spaţiul, vremea şi mediul ambiant sunt principalii factori determinativi ce condiţionează evoluţia societăţii umane. Evoluţia în vreme a comunităţilor din interfluviul pruto-danubiano-nistrean, în prima şi a doua perioadă a epocii fierului, poate fi urmărită, cu preponderenţă, doar în baza culturii materiale. Cercetările arheologice din a doua jumătate a secolului trecut – începutul sec. XXI au contribuit substanţial la conturarea unor spaţii: sudul regiunii Nistrului Mijlociu (microzona Saharna); bazinul Răutului Inferior; microregiunea Hansca; stepele Bugeacului (microzona Kartal – Orlovka – Satu Nou/ Novosel’skoe), în care au fost studiate aşezări populate în permanenţă pe parcursul epocii fierului. Aceasta relatează despre caracterul sedentar al comunităţilor ale căror îndeletniciri principale au fost cultivarea plantelor şi creşterea animalelor. Modul agrar punea la dispoziţie principalele surse pentru subzistenţă. Cultivarea gramineelor, a viţei de vie, a pomiculturii este documentată printr-un şir de mostre, printre care gramineele şi seminţele de struguri carbonizate, dar şi amprentele gramineelor pe bucăţile de lut ars, descoperite la siturile de la Hansca. Analizele paleofaunistice permit, în linii majore, evidenţierea principalelor specii de animale domestice şi sălbatice ce contribuiau la constituirea volumului, fie şi minim, al produselor necesare pentru consum. Însă, luând în calcul procedeele primitive tehnologice aplicate în agricultură şi speciile de graminee utilizate, devine clar că productivitatea acestei ramuri era destul de modestă. Presate de condiţiile mediului, comunităţile erau impuse la noi inovaţii în domeniul alimentării, chemate să compenseze sortimentul modest de produse, prin diversificarea bucatelor preparate din produsele existente.