Parte importantă a literaturii române, opera lui Mihai Eminescu a devenit unul din principalii piloni ai spiritualităţii româneşti; or, cultura românească nu mai poate fi astăzi imaginată şi înţeleasă în afara operei lui. Aceasta este un fapt împlinit, care nu necesită demonstraţie. Nu-i de mirare că cei ce şi-au educat ochiul şi mintea să vadă în timp şi dincolo de cartea eminesciană au fost ispitiţi de vocaţia exhaustivităţii şi de aceea caută mereu viziuni totalizatoare şi vor să descopere „cheia” care să deschidă orice poartă. A explora dimensiunile unei opere prin intermediul cercetării părerilor a mai multor critici literari ar putea furniza ideea pentru înţelegerea unui scriitor, chiar fiind cunoscut faptul că „în fond, Eminescu, e inanalizabil...”(G. Călinescu) Exegeţii au căzut de acord asupra faptului că timpul constituie sursa centrală a inspiraţiei eminesciene. Nu putem opta pentru un anume tip de timp, dar cert este faptul distincţiei, la Eminescu, între timpul cosmic circular şi timpul omului muritor. Deosebim în opera eminesciană texte axate pe ideea unui timp virtual: Sărmanul Dionis, Archeus, Umbra mea; pe ideea unui timp circular: Glossă, Revedere; a unui timp al iubirii (al cărui spaţiu nu poate fi decît paradisiac): Atît de fragedă,Cezara (unde atestăm imaginea transfigurării edenice sau magice a ambianţei iubirii împlinite, revelaţia misterului genezei). Eminescu a fost preocupat de motivele: omul în timp, omul în afara timpului, timpul în afara omului, noi în timp, timpul în noi, timp trecător…, în general de raportul continuu şi indestructibil dintre timp şi om, în cazul geniului care trece din veac în veşnicie (Sărmanul Dionis), dar şi invers. Şi totuşi trecerea din veac (timpul uman finit) în veşnicie (timpul divin infinit) a făcut posibilă cunoaşterea de către posteritate a lui Eminescu. Decurgînd din noemele lui Kant – pentru care spaţiul şi timpul nu sînt forme obiectiv reale ale existenţei, ci intuiţii pure ale spiritului, forme ordona-toare ale sensibilităţii – pentru Eminescu timpul este o entitate foarte reală: „noi sîntem în timp aşa cum sîntem în aerul care ne înconjoară şi prin care respirăm. Iar timpul este în noi, trainic şi invizibil, dar foarte vital în lucrarea sa, ca şi viermele ascuns, care, puţin cîte puţin, mănîncă pe dinăuntru inima fructului: Viermele vremilor roade-n noi (În van căta-veţi) 1” Zoe Dimitrescu Buşulenga, refăcînd, după un sfert de secol, recenzia la cartea Rosei del Conte Eminescu sau despre Absolut, conştientiza pe deplin enormele merite ale demersului critic întreprins de savanta italiană în căutarea explicaţiilor celor mai adînci ale creaţiei eminesciene. De la timp, „lucrătorul cel neobosit” al transformărilor cosmice, răspunzător pentru însăşi devenirea şi sentimentul acut al timpului porneşte autoarea cercetarea labirinticei problematici a operei eminesciene. După opinia Rosei del Conte, pentru Eminescu există două timpuri: un timp al vieţii, ce coincide cu timpul stelelor sau timpul naturii (caracterizat prin ciclicitate), şi un timp al morţii, ce coincide cu timpul pămîntului. Unul este timpul permanenţei sau al împlinirii, celălalt fiind timpul uzurii şi al îmbătrînirii. De exemplu, în poemul Revedere codrul anulează semnificaţia „vremii”, echivalînd termenul cu atîtea altele, sugerînd că nu numele timpului contează, el fiind, oricum, timpul eternităţii, conotat de întreaga serie: vreme, veacuri, timp al ploilor şi al soarelui, atîtea veacuri reduse la ritmul iarnă-vară. Acesta e timpul cosmic, înrădăcinat. Timpul pămîntului omenesc e schimbător, trece, în vreme ce timpul naturii e superior trecerii. În creaţia eminesciană „timpul cunoaşte ipostaze distincte în funcţie de tipul de percepţie: vremuirea sau timpul subiectiv (al consumării, perceput de fiinţa comună), timpul obiectiv sau durata (aflat sub semnul eternităţii, percepute de fiinţa superioară, atrasă spre absolut, timp reversibil, care se dilată sau se comprimă sub puterea memoriei, gîndirii) şi timpul cosmic, universal (timp absolut, simultan, perceput doar de divinitate şi unificîndu-se cu ea, imaginar ca rotunjime). Scrisoarea I, Glossă, Cu mîine zilele-ţi adaogi…sînt exemple de meditaţie profundă asupra timpului şi finitudinii”2. Curgerea eternă, învîrtirea pe loc a timpului este generatoarea sentimentului zădărniciei, suferinţei inutile. Rosa del Conte e de părerea că timpul cosmic al naturii se manifestă prin ţîrîitul monoton al greierilor, orologii minuscule, ascunse în ierburi: Pe cînd greieri, ca orologii, răguşit prin iarbă sună… (Memento mori), prin permanenta frămîntare de stînci, roase de furia mării: Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării (Împărat şi proletar), prin nisipul ce curge în clepsidre: Pe-un stîlp tăiat orologiul îşi picură nisipul (Gemenii) etc. Iar dincolo de toate acestea te aşteaptă vîrtejul asasin al beznei, unde oameni dispar ca o spumă invizibilă. Imaginea greierului ca măsurător al timpului este comentată şi de G. Călinescu: „În lipsa orologiului, greierul din sobă sau din grindă aminteşte existenţa prin pura măsură, fără conţinut a timpului 3” Pentru Eminescu, poetul stagnării vieţii interioare, susţine G. Călinescu, sentimentul de viaţă este determinat aproape numai de rotaţia fenomenelor astrale, simbolizată de ceasornic. Pentru el, care priveşte lucrurile dintr-un punct de vedere cosmic, timpul rămîne un schelet gol, formal, o simplă bătaie necalitativă de ceasornic: Şi-s fericit…Pulsează lunga vreme În orologi cu paşii uniformi (Dormi!) Ioana Em. Petrescu vorbeşte la Eminescu despre „un timp, numit metafo-ric echinoxial”, „un timp care nu cunoaşte dramele ruperii, opririi, declinului, un timp sferic, pe care imaginaţia îl aseamănă calotei sferice a universului pla-tonician, ale cărei puncte sînt, toate, echidistante faţă de propriu-i centru”. Du-pă I. Em. Petrescu, timpul echinoxial este timp cosmic, „cel pe care Eminescu îl vede măsurat, în adîncul codrilor veşnici, de centrul monoton al greierilor, orologii cosmice: Pe cînd greieri, ca orologii, răguşit în iarbă sună… (Memento mori)4” Atunci însă cînd timpul iese de sub echilibrul echinoxului şi intră sub semnul solstiţiului, îşi pierde caracterul cosmic şi capătă caracter istoric, afirmă I. Em. Petrescu, devenind timp al pămîntului (caracterizat prin eroziune, rupere, stagnare, degradare). Ca exemplu poate fi luat poemul Memento mori, unde sînt descrise crizele istorice ale umanităţii. Şi la I. Em. Petrescu, ca şi la Rosa del Conte, atestăm ideea că greierii, în poezia lui Eminescu sugerează prelungirea ritmurilor timpului cosmic şi generează, direct, poezia: Dar atuncea greieri, şoareci, Cu uşor măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. (Singurătate) Apoi un timp cascadă cade asupra noastră, şi în zadar cercăm a întoar-ce înapoi „roata vremii”: Tremur apele din unde Vreme trece, vreme vine… Nu spera şi nu ai teamă, Ce e val ca valul trece …(Glossă) Cu toate că timpul este una din majorele teme abordate de Eminescu, lexemul timp, de altfel, şi derivatele lui, apare foarte rar în opera lui Eminescu, ideea de timp fiind exprimată prin intermediul îmbinărilor de cuvinte, substantive, adverbe, metafore etc. De exemplu, imaginea clipa cadenţată din finalul sonetului Veneţia este una din multiplele forme pe care le ia sentimentul timpului. Pe lîngă ea, mai putem întîlni formele clipa suspendată sau clipe dulci ce par ca veacuri. Aceste forme sînt în raport direct cu universul şi felul de a percepe al scriitorului. Mai putem exemplifica prin adverbul mereu (O, mamă…), substantivul ceasornic (Scrisoarea I) etc. „Caracterul circular al timpului împiedică gîndul că acela care a fost azvîrlit în brazdele sale ar putea să ajungă vreodată la un capăt, care să fie într-adevăr sfîrşitul şi nu mai degrabă începutul unei noi porniri ciclice.5” Aventura temporală – simţi acest lucru – va trebui să fie reluată, reînnoită, fără nici un rod, pentru că scurtul interval de timp pe care îl consumăm din leagăn pînă la mormînt nu poate totuşi să ne facă să atingem absolutul Adevărului, care trebuie să fie în afara legii schimbării: Nu! Tu măsuri intervalul de la leagăn pîn‘la groapă. În ăst spaţ nu-i adevărul…Orologiu eşti… (Memento mori) Pentru acela care ar spera că tot ceea ce scurta viaţă individuală nu poate să salveze vor salva – adică vor transmite în timp – generaţiile, iată răspunsul poetului (care reprezintă şi „scopul” mişcării timpului uman): Moartea-ntindă peste lume uriaşele-i aripe: Întunericul e haina îngropatelor risipe… (Menemto mori) Am încercat aici o scurtă şi incompletă sinteză a părerilor unor exegeţi despre opera eminesciană. Metodele de cercetare a creaţiei lui Eminescu sînt diferite. Concluziile obţinute sînt şi mai diferite, dar observăm că problema timpului şi a mijloacelor de redare a lui e comentată, poate cu unele rezer-ve, la fel. Cu titlu de concluzie, este necesar să subliniem că şi G. Călinescu, şi Rosa del Conte, şi I.Em.Petrescu oferă timpului rolul de sursă de insp iraţie,dacă nu primă, atunci importantă, în opera eminesciană.