Problema identităţii, așa cum este ea discutată de către filosofi, poartă asupra relaţiei unui lucru cu sine; ne întrebăm ce face ca un anumit obiect să fie acel obiect, spre deosebire de un alt obiect. Desigur, diferite tipuri de lucruri au condiţii de identitate diferite. Pare mai ușor de răspuns atunci când ceea ce furnizează identitatea unui lucru este materialul care compune acel lucru. Dar nu mai este tot așa de ușor atunci când lucrurile respective au o structură mai complicată, ca în cazul unei corăbii: poate să rămână o corabie aceeași, chiar dacă părţile sale constitutive s-au schimbat? Dar cum diferă problema identităţii atunci când vine vorba de fiinţe umane sau persoane? Mai putem să afirmăm că identitatea unei persoane depinde de faptul că ea este compusă din același material? Căutarea identităţii a devenit, în epoca noastră, o problemă centrală și îngrijorătoare, confruntându-ne cu riscul unei regresii a identităţii, ce poate duce la absenţa dialogului între culturi și standardizarea comportamentului produs de o economie globalizată. Dacă relaţia cu lumea și cu celălalt este organizată în jurul descrierii obiectelor și relevării cauzelor, mai poate omul să construiască un proiect prin care să-și asume dimensiunea temporală și istorică a sinelui? Paul Ricoeur a vorbit despre dimensiunea paradoxală a identităţii umane, în special în ceea ce privește structura sa temporală, subliniind diferenţa dintre identitatea ipse și identitatea idem. Avem o identitate idem care se caracterizează prin stabilitate în timp și care ne poate defini, de exemplu, din punct de vedere al stării noastre civile; această identitate se opune istoricităţii. Identitatea ipse aduce sentimentul de unicitate, de a fi un cineva care nu mai este nimeni. Avem o identitate moștenită și predictivă: ceva ne este dat la început și avem cumva un scop predeterminat. Dar ignorăm aceste determinări, tânjind după libertate și, în acest sens, desfășurăm o construcţie identitară. Identitatea personală este narativă, este a unei subiectivităţi care, de fapt, este intersubiectivitate, fiind plină de alteritate. Cine sunt? Pixie – din romanul filosofic omonim al lui Matthew Lipman – pune această întrebare la început și o repetă până la capăt. Pixie își dă seama că nu este atât de clar, pe cât se aștepta, cine este, imediat ce a încetat să se privească pe sine ca pe un produs și se percepe ca pe un proces de construcţie. Ea povestește și se descoperă în poveste. Mă voi limita, în intervenţia mea, la mediul școlii primare: cum poate fi promovată construirea identităţii elevului prin filosofia pentru copii, ca practică democratică, pe de o parte, și ca proces de gândire, pe de altă parte. Voi arăta cum am promovat întrebările și dialogul despre identitate în cadrul atelierelor organizate cu elevi din școala primară – atât faţă în faţă, cât și online.