E destul de complicat să vorbim de existenţa unui "antiroman românesc". Dacă enumărăm acele opere care ar putea fi considerate antiromane, observăm că ele sînt scrise în perioada interbelică: Urmuz, M. Blecher, M.I. Caragiale, T. Arghezi. Termenul de „antiroman” este inventat, însă, de J.P.Sartre în 1956. Explicaţia acestei contradicţii trebuie căutată atît în logica denominării: întîi apare fenomenul, apoi denumirea acestuia, cît şi în poetica specifică a textelor numite. Reiese că literatura română, în care „antiliteratura nu corespunde nici unei necesităţi reale” [6, p. 159], a dat antiromane mai devreme decît cea franceză. Un argument în acest sens ar fi afirmaţia lui E. Ionescu: „L-am tradus pe Urmuz literal: consider că nu trebuie adăugat nimic şi că e îndeajuns de "şocant" în goliciunea lui. Cred că valoarea lui constă în acest caracter "antiliterar" /.../. Socot fără putinţă de tăgadă că e precursorul dumitale (despre T.Tzara)... După cum e şi al meu (deoarece şi au apelez la urmuzisme – dar la dumneata nu-i decât un punct de plecare)” (subliniere B.M.). Totuşi scriiturile date nu au fost considerate antiromane de corifeii criticii literare contemporane lor: ele erau etichetate drept „stranii”, „lirice”, „simple elucubraţii” [8]. Situaţia se schimbă abia în lucrările criticilor tinerii generaţii: N. Balotă, N. Manolescu, Gh. Glodeanu, Radu G. Ţeposu, etc. Credem că un studiu exhaustiv al acestor autori ar permite să fie conştientizat aportul substanţial adus de antiroman la crearea imaginii actuale a prozei, permiţînd trecerea de la modernism la postmodertnism. Romane de tranziţie, prefigurînd postulatele postmodernismului, scriiturile numite experimentează noi tehnici narative şi scripturale, le integrarează în registrul prozei, deconstruiesc lumi artifex, populate de paiaţe, „îşi exhibă procedeele şi materialele”. Ceea ce „defineşte o foarte serioasă metodă estetică: negaţia ca tehnică literară”.