Alimentarea cu apă potabilă şi evacuarea apelor uzate face parte din rîndul celor mai actuale probleme sociale, economice şi de mediu ale Republicii Moldova. Toate oraşele din ţară, în care locuieşte circa jumătate din numărul total al populaţiei, dispun de reţele centralizate de apă şi canalizare, însă starea lor, cu unele excepţii, este dezastruoasă. Se estimează că gradul mediu de uzură fizică a instalaţiilor tehnice din sectorul S.A. Apă-Canal este aproape de 80%. Chiar dacă o perioadă îndelungată după obţinerea independenţei Moldovei întreprinderile de apă şi canalizare se subordonau instituţiilor centrale, degradarea lor a fost permanentă [4}. Reformarea activităţii întreprinderilor de alimentare cu apă şi canalizare a fost iniţiată cu adoptarea Hotărîrii Guvernului Republicii Moldova nr. 530 din 6.06.2000, care specifică transmiterea acestora din proprietatea statului în proprietate municipală. Majoritatea din ele a adoptat forma juridică de organizare de întreprindere municipală, cu excepţia S.A. „Chişinău Apa-Canal” şi încă cîteva unităţi. Există un şir de acte normative fundamentale în temeiul cărora se desfăşoară activitatea întreprinderile din ramură [1]. Pe parcursul ultimilor ani nu sau produs schimbări pozitive în activitatea întreprinderilor nominalizate. Ramura continuă să înregistreze pierderi economice şi financiare, renovarea activelor fixe rămîne în urma degradării lor, alocaţiile financiare sunt insuficiente, calitatea serviciilor nu sa îmbunătăţit. Studiile independente ale experţilor străini au indicat că în Moldova, comparativ cu alte ţări din spaţiul ex-sovietic, după anul 1991, cel mai mult (aproape de 2 ori) s-a redus volumul producerii şi consumului de apă potabilă. Totodată, cota cheltuielilor pentru apă raportate la veniturile medii ale consumatorilor este de 2-3 ori mai mari decît în ţările vecine. Tarifele pentru serviciile apă-canal constituie una din cele mai complexe şi discutate probleme ale domeniului. În majoritatea cazurilor acestea nu corespund cheltuielilor reale suportate de către întreprinderile apă-canal. Ar fi o eroare ca reformarea întreprinderilor apă-canal să se desfăşoare cu impunerea de servicii sociale ieftine în detrimentul eficacităţii activităţii lor. Din păcate, această situaţie poate fi întîlnită în mai multe localităţi ale republicii. Nu poate fi acceptată nici varianta îmbunătăţirii stării economico-financiare a întreprinderilor pe seama populaţiei nevoiaşe. Veniturile mici a unei părţi considerabile a consumatorilor nu le permite să se achite la timp şi în deplină măsură pentru servicii comunale, chiar dacă plăţile pentru apă nu sunt cele mai scumpe. Pentru a nu admite tensionare în societate, compensarea prin mijloace băneşti, sau în alt mod, de către stat, a majorării eventuale a tarifelor la apă şi canalizare devine cerinţă obligatorie [2]. În conformitate cu Programul de alimentare cu apă şi de canalizare a localităţilor din Republica Moldova pînă în anul 2015, autorităţile centrale şi locale alocă mai multe mijloace financiare pentru reconstrucţia şi întreţinerea sistemelor existente de alimentare cu apă şi canalizare. Conform unor date prealabile, în anul 2006, bugetul de stat a alocat pentru aceste scopuri circa 84.7 ml lei, Fondul Ecologic Naţional – 11.5 ml. Alte 36 ml lei au alocat consiliile municipale, orăşeneşti. Sursele din granturi şi credite bancare străine au constituit 124 ml lei. Totuşi, aceste sume au acoperit doar 40% din mijloacele necesare pentru implementarea prevederile programului nominalizat în anul 2006, care se ridică la suma de 580 ml lei. Conform unor calcule mai recente, necesarul anual de mijloace pentru implementarea Programului de alimentare cu apă şi de canalizare şi aducerea la parametrii ceruţi de standarde europene în localităţile prioritare pentru termenele medii (2008-2012) alcătuiesc circa 732 ml lei [3].