Discurs pentru memoria Prutului
Închide
Articolul precedent
Articolul urmator
62 0
SM ISO690:2012
PUIU, Vasile. Discurs pentru memoria Prutului. In: Cucuteni - 5000 Redivivus: Ştiinţe exacte şi mai puţin exacte. Ediția 6, 8-10 septembrie 2011, Chişinău. Iaşi, Bacău: BonsOffices, 2011, pp. 9-10. ISBN 978-606-92832-5-7.
EXPORT metadate:
Google Scholar
Crossref
CERIF

DataCite
Dublin Core
Cucuteni - 5000 Redivivus: Ştiinţe exacte şi mai puţin exacte
Ediția 6, 2011
Simpozionul "Cucuteni - 5000 Redivivus: Ştiinţe exacte şi mai puţin exacte"
Chişinău, Moldova, 8-10 septembrie 2011

Discurs pentru memoria Prutului


Pag. 9-10

Puiu Vasile
 
Universitatea „Vasile Alecsandri”, Bacău
 
Disponibil în IBN: 12 mai 2021


Rezumat

Într-o perspectivă imediată orice discurs pentru memoria Prutului pare sortită eşecului. Asta pentru că românii (de pretutindeni) sunt robii conjuncturilor de orice fel. Acesta stare conjuncturală este determinată istoric. În consecinţă se va recurge la „motivaţia” prezentului, prin coordonatele căruia se emit păreri, se fac analize, se încercă sinteze şi atât... Problemele fundamentale nu sunt tangibile, cele momentane (ca şi vitezele din mecanica newtoniană) pot fi dezastruoase. Faptele ne caracterizează construind istoria care, în conţinutul ei nu ne mai aparţine ca pârghie de exprimare. De ce un discurs pentru memoria Prutului? Poate pentru că aceeaşi întrebare se punea şi atunci când oamenii căutau dovezi despre alte memorii istorice (Troia, de exemplu). Acolo arheologia era reală ca mijloc de investigaţie, aici istoria este la fel de reală şi ca stare existenţială a unui neam. Nu voi spune care neam, nici Ştefan, se pare, nu era marcat de conştiinţa (naţională) a neamului ci de apărarea creştinătăţii prin neam. Voi observa, însă, că cerul care acoperă, strălucind, asupra spiritului în discuţie este cel de la Cucuteni - simbol al devenirii noastre prin istorie. Pentru că, de la porţile Mării Negre şi până la ieşirile Nistrului spre izvoare, cu flancuri de stepă şi carpatine, o cultură revine, în prezent, cu o luminoasă protecţie spre viitor. Cultura Cucutenilor. Nu cred că această stare a apărut întâmplător. Trebuia ceva care să ne recunoască întru fiinţă, de altfel singura stare care nu poate fi învinsă nici prin moarte. Cred că această Cupolă a Cucutenilor ne va uni. Ne va readuce în matca istoriei pe care înaintaşii ne-au lăsat-o spre cunoaştere. Istoria se scrie cu fapte de care nu întotdeauna suntem responsabili. Cucuteni. Un subiect de amploare inimaginabilă pe care viitorul va trebui săl identifice ca sursă a multiplelor determinări istorice în acest perimetru. De ce Cucuteni? Cum a apărut această idee? De ce acum? Cine este (sunt) vizionarul (vizionarii) unei astfel de evaluări? Este o întâmplare? Poate fi speculaţie? Cui serveşte acest interes? Nu am fost un entuziast al „Podului de flori”, metaforă pierdută astăzi, voit sau nu. Probabil că timpul festivităţilor este depăşit. Florile răsar, înfloresc, sunt frumoase, apoi se ofilesc, uneori chiar duse de Prut la vale. Memoria lor este parfumată dar trecătoare. Podul de flori este fragil, imaginativ, iar metafora lui nu rezistă, prin conştiinţă, la tăria armelor de orice fel. în actualul context el nu mai există. Dar iată, surprinzându-mă teribil, prin dimensiuni şi profunzime, astăzi, oameni de mare ţinută ai locurilor Cucuteni în care trăim, readuc în prezent ideea Cucuteni. Nu cred că a apărut întâmplător. Trebuia ceva care să ne reunească întru fiinţa neamului nostru. Şi acum despre o arheologie poetică: „Doamne cum ai făcut/să mă duci lângă Prut/s-aud vuietul neamului/de la început”. Sau mai departe, poetul: „Doamne întru toate/Prutul este o realitate” - prezentul este real, ca o sabie care, deşi nu actuală ca armă, poate ucide. Scrise înainte de '89, temerile poetului erau altele, incertitudinile la fel. Oricum speranţa, chiar dacă restrictivă, ca formă de exprimare, forţează destinul: „Şi mai cred dacă este/un Dumnezeu creştin/să-i spun Ştefan cel Mare/şi să fie român”. Altundeva, cuvintele se transformă prin durere, într-un protest al istoriei: „Şi tu Basarabie/ori frântă Bucovină/sunteţi ca şi cum României/îi lipseşte o mână/şi-au pus-o să cerşească/tâlharii/la poarta bisericii să stea/Duminica nemaifiind sărbătoare/în Patria mea”. Fără îndoială, restricţia de separare a neamului devine, în cuprinsul ei, tulburătoare prin poemul Hotar: „O rană dureroasă cu nume de apă/ca o copertă la mijloc de carte/cusută sălbatec cu sârmă ghimpată” şi, mai departe: „o rană sângerândă pe trupul Moldovei/veche/aproape că se transformă-n boală/de o parte a ei se moare de foame/despre cealaltă nu se învaţă-n şcoală”. În final poetul întreabă, disperat, divinitatea: „Cu ce ţi-a greşit Doamne/această femeie/atât de frumoasă şi dorită de toţi/ca să n-o poţi ierta/şi să o rabzi cum plânge/dată la hoţi [..]”. Acestea sunt piese pe care arheologia poetică le prezintă ca pe nişte artefacte (vii, fireşte, prin puterea cuvintelor purtătoare de durere). Dar întrebările unor astfel de realităţi pot fi incriminatorii. Cum de a fost posibil? De ce? Ce nume proprii pot să apară (simbolic vorbind) în context? lată o încercare poetică ce poate sugera adevăruri despre semnături importante sub rănile adânci ale istoriei. Titlul: Scrisoare lui Dimitrie Cantemir (prin Dumitru Matcovschi): „Coane mare Cantemire/i-ai dus Petrului iubire/şi i-ai spus la noi cum sânt/întru toate pe pământ.// Coane domn şi învăţat/multe-ţi sunt de neiertat/că ai scris atât de bine/de-a dat rusul peste mine.//Şi-a luat din coasta noastră/cea mai dragă zare-albastră/până unde nu ştiai/Putna-n două să o tai.//N-am să cer ca să dai samă/întru dragostea de mamă/caută şi desluşeşte/cum Matcovschi pătimeşte.// Ca şi cum nici n-aş fi eu/neştiut la Chişinău/ca şi cum nici n-aţi fi voi/lângă Suceava din noi[...]/Este-o lege strămoşească/românul să pătimească /pentr-o palmă de pământ/pentr-o gură de mormânt?[...]/Vino Doamne/fă dreptate/între Prut şi mai departe”.