Elena Bontea este o pictoriюг de valoare naюionalг, care creează pe parcursul a mai bine de 50 de ani opere în domeniul picturii de şevalet şi tapiseriei artistice, dar, totuşi, adevărata vocaţie şi satisfacţie sufletească artista le-a găsit în pictura de şevalet. Lucrează preponderent în ulei pe pânză, pe carton, pe foi de aluminiu şi bronz. Desenează schiţe, crochiuri, lucrări finisate în tuş-peniţa, acuarelă, creion, temperă-hârtie. Tema explorării creaţiei este viabilă, deoarece operele pictoriţei nu s-au analizat detaliat, deşi despre Elena Bontea au scris în mare parte Ludmila Toma, Vlad Bulat şi Vlad Pohilг. Dar, totuşi, studiul creaţiei sale rămâne o temă deschisă. Sub aspectul genurilor picturale, operele Elenei Bontea sunt de tip tradiţional, clasic. Îndeosebi artista a abordat în activitatea sa de creaţie portretul, natura statică, pictura de gen. Constituirea stilului personal a artistei din anii 1960 se referă la perioada timpurie de formare. În timpul anilor 1970—1980 sunt vădite procesele de transformări de exprimare din creaţia sa, оn contextul situaţiei politice şi ideologice a timpului. Activitatea profesională din deceniile 1990—2000 reprezintă opere portretistice create după destrămarea URSS şi apariţia noilor condiţii în realizarea potenţialului artistic. Stilul plasticienei este recunoscut pentru maniera sa deosebită: repartizarea petelor mari cromatice tinde spre echilibru, monumentalism, în timp ce supleţea agilă a tuşelor nestingherite şi expresia liniilor redau principiul impulsiv al actului de creaţie. Din ciocnirea acestor senzaţii eterogene apare originalitatea emoţională a viziunii plastice. Maniera stilistică deosebită în crearea portretelor, Elena Bontea o elaborează încă din perioada timpurie a formării sale profesionale, în care atribuie o deosebită importanţă desenului, pornind de la o schiţă nemijlocită din natură: remarcă particularitatea trăsăturilor feţei, unicitatea gestului, plastica mişcării. Apropiindu-se de crearea unui chip desăvârşit, subordonându-şi procedeele plastice care generează atmosfera emoţională corespunzătoare fizionomiei spirituale a personajului reprezentat. Оn portretistică, pictoriţa manevrează uşor cu trăsăturile individuale, diminuează unele aspecte ale chipului în favoarea altora, ce le consideră mai importante pentru sublinierea caracterului şi reproducerea pe pânză. Odată cu trecerea timpului, limbajul plastic de reprezentare a chipului devine tot mai laconic. Despre un om concret vorbesc proporţiile feţei, siluetei, ţinuta, plasticitatea gesturilor, însă unele elemente importante (ochii, nasul) sunt generalizate până la o pată laconică, alte detalii mai mărunte sunt omise în genere. În locul liniilor de contur acţionează configuraţia unor pete mărite, care construiesc forma volumetrică, iar tonurile luminoase, pale şi semitransparente permit redarea aluziei trupeşti. Este cunoscută o galerie de portrete realizate de-a lungul anilor, din care putem remarca portrete de femei. Se pare că femeia pictată de Elena Bontea este reprezentativă pentru o întreagă categorie de basarabence, care nu şi-au plecat capul în faţa intemperiilor istoriei şi au luptat până la capăt, adică până când adevărul a triumfat. Anume acest tip feminin a putut păstra aprinsă flacăra speranţei de-a lungul unei lungi perioade istorice extrem de vitrege