În creaţia lui Ludwig van Beethoven sonata reprezintă genul în care compozitorul îşi desăvârşeşte scriitura, încearcă să perfecţioneze şi să experimenteze noi mijloace de expresie, îşi consolidează limbajul său muzical. Sonata este genul căruia L. Beethoven i-a acordat o atenţie sporită şi i-a dat o importanţă la fel de mare ca şi simfoniei. Printre cele 32 de sonate beethoveniene pentru pian se evidenţiază Sonata op. 79, în care autorul păstrează principiile şi tradiţiile clasice ale genului, cristalizate în creaţia sa timpurie. Opusul constituie un ciclu tripartit cu contrastul evident al corelării tempourilor: repede — lent — repede. Prima parte a sonatei — Presto alla tedesca (trad.: În spirit german) — este scrisă în forma tradiţională pentru genul de sonată clasică — un allegro de sonată cu codă. Tempoul primei părţi este legat de elementul naţional reflectat de L. Beethoven în sonată prin utilizarea structurilor melodice şi ritmice, caracteristice folclorului german. Menţionăm, de asemenea, şi faptul că, în cadrul tratării temei din partea întâi, compozitorul foloseşte elemente onomatopeice care imită cântul cucului. Din această cauză, sonata poartă şi denumirea de „Kuckuckssonate”. Cea de-a doua parte a sonatei — Andante — formează centrul liric al ciclului de sonată şi are un caracter de cantilenă, fiind inspirat din imagini ale naturii. Forma părţii a doua este tripartită, simplă, cu un trio contrastant în partea mediană. Muzica părţii mediane a ciclului de sonată aminteşte de liedurile fără cuvinte ale lui F. Mendelssohn, precum şi de piesele vocale ale lui F. Schubert şi R. Schumann. Astfel, prin acest Andante, Beethoven a reuşit să anticipeze creaţia compozitorilor romantici. Finalul ciclului de sonată este o parte rapidă în tempoul Vivace. Aici revine caracterul dansant din prima parte, iar elementele specifice dansurilor germane triumfă din nou. Din punct de vedere al compoziţiei, în finalul sonatei se determină un rondo clasic, alcătuit din cinci părţi. În ceea ce priveşte planul tonal-armonic, în Sonata op.79 de L. Beethoven sunt respectate canoanele clasice, contrastul tonal este prezent atât la nivel de ciclu sonato-simfonic cât şi în cadrul fiecărei părţi. Autorul utilizează armoniile tradiţionale, diverse forme ale punctului de orgă, introduce pe alocuri acorduri din sistemul major-minor omonim, întrebuinţează sonorităţile micşorate ca mod de redare a tensiunii. Prin Sonata op.79 Ludwig van Beethoven a accentuat logica componistică solidă şi firesc structurată în ciclul clasic de sonată, a demonstrat importanţa folclorului naţional, a intonaţiilor şi a ritmurilor germane pentru creaţia sa.