Sir Edward Elgar (1857—1934) a fost unul dintre compozitori europeni de vază ai generaţiei sale şi unul dintre cei mai mari compozitori britanici ai sec. XX. Alături de simfonie şi oratoriu — genurile cele mai reprezentative pentru Egar, muzica instrumentală de cameră constituie unul din domeniile în care măiestria compozitorului s-a manifestat din plin, oferind şi posibilitatea de a observa evoluţia gândirii sale componistice, fiind practicată cu predilecţie în perioada timpurie (1878—1892) şi în anii de deplină maturitate (1918—1930). Creaţia instrumentală de cameră a lui Elgar include lucrări pentru diverse instrumente şi componenţe interpretative: pian, orgă, vioară solo, vioară şi pian, cvintet de alămuri, ansambluri de suflători, ansambluri de coarde etc. Cvintetul cu pian în la minor, op.84 a fost ultimul dintre cele trei cicluri de cameră (alături de Sonata pentru vioară op.82 şi Cvartetul de coarde op.83), la care Elgar a lucrat la Brinkwells începând cu vara anului 1918, finalizându-le în martie 1919 şi prezentându-le în faţa publicului la Wigmore Hall în cadrul concertului New Chamber Music pe 21 mai 1919. Lucrarea include trei mişcări contrastante. Prima, Moderato — Allegro, misterioasă şi enigmatică, conţine material tematic de diverse genuri: gigue din vechea suită de dans, o melodie spaniolă, un refren din operetă şi o melodie de tip coral. Introducerea, în caracter narativ, constituie embrionul întregului ciclu, întrucât expune materialul intonativ-tematic, prezent în toate părţile din cvintet, formând împreună cu coda (care reia în oglindă materialul introducerii) un ancadrament original al formei de sonată în care este scrisă prima parte. Mişcarea a doua, Adagio — centrul liric al ciclului, apreciat de mai mulţi critici şi cercetători drept centrul de greutate al cvintetului — prezintă o reflecţie nocturnă asupra existenţei. Aici domină imaginile contemplării în atmosfera calmului, meditaţia profundă, admiraţia pentru poezia naturii, creând o stare de beatitudine. Structura părţii este alcătuită din câteva compartimente, fiecare elaborat pe baza unui material tematic diferit, formând o structură muzicală complexă de rondo-sonată cu trăsături de formă concentrică. În ultima parte, Andante — Allegro, compozitorul încearcă să găsească unele răspunsuri la şirul întrebărilor din partea I. Dominat de ideea principală — tema refrenului formei de rondo-sonată care sună în expoziţie, în episodul din mijloc, în repriză şi în codă, flancată de episoade-reminiscenţe contrastante în care se reiau teme din mişcările precedente — finalul cvintetului subliniază viaţa între trecut şi prezent. Situat oarecum în afara experimentelor muzicale moderniste care au dominat primele decenii ale sec. XX, Elgar oferă o revizuire sumară a principalelor tendinţe stilistice şi practici muzicale europene din secolul XIX, dintr-o perspectivă distinct englezească, îmbinând tradiţiile moştenite de la predecesorii săi britanici, dar şi cele de pe bătrânul continent. Limbajul său componistic se caracterizează prin melodii îndrăzneţe, armonii expresive, efecte sonore impresionante şi printr-o stăpânire perfectă a formelor mari, fiind adesea considerat o chintesenţă a stilului muzical englezesc. Toate acestea se manifestă foarte pregnant şi în Cvintetul cu pian op.84.