Acţiunea legii penale în timp: sinteza unor repere științifice
Închide
Articolul precedent
Articolul urmator
1700 103
Ultima descărcare din IBN:
2024-03-27 14:15
SM ISO690:2012
MANEA, Vladislav, PĂDURE, Drăgălin. Acţiunea legii penale în timp: sinteza unor repere științifice. In: Integrare prin cercetare și inovare.: Științe juridice, 9-10 noiembrie 2017, Chișinău. Chisinau, Republica Moldova: CEP USM, 2017, R, SJ, pp. 74-78. ISBN 978-9975-71-924-7.
EXPORT metadate:
Google Scholar
Crossref
CERIF

DataCite
Dublin Core
Integrare prin cercetare și inovare.
R, SJ, 2017
Conferința "Integrare prin cercetare și inovare"
Chișinău, Moldova, 9-10 noiembrie 2017

Acţiunea legii penale în timp: sinteza unor repere științifice


Pag. 74-78

Manea Vladislav, Pădure Drăgălin
 
Universitatea de Stat din Moldova
 
Disponibil în IBN: 23 februarie 2021


Rezumat

În conformitate cu art.8 CP RM (Acţiunea legii penale în timp), caracterul infracţional al faptei şi pedeapsa pentru aceasta se stabilesc de legea penală în vigoare în momentul săvârşirii faptei. Totodată, legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei, care uşurează pedeapsa ori, în alt mod, ameliorează situaţia persoanei ce a comis infracţiunea are efect retroactiv, adică se extinde asupra persoanelor care au săvârşit faptele respective până la intrarea în vigoare a acestei legi, inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar au antecedente penale (alin.(1) art.10 CP RM). Ca o continuitate logică, în alin.(2) art.10 CP RM se prevede că legea penală care înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate de săvârşirea unei infracţiuni nu are efect retroactiv. Aceste norme juridico-penale necesită anumite explicații teoretice prezentate infra. Legea penală este determinată şi delimitată de timp. Activitatea legii penale în raport cu timpul înseamnă nu numai aplicarea ei imediată, dar şi aplicarea ei continuă, pe toată durata eficacităţii sale, acţionând cu conţinutul ei integral [1, p.121]. Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în vigoare. Activitatea legii penale se situează între momentul intrării în vigoare a legii şi momentul ieşirii ei din vigoare [1, p.122- 124]. În perioada cât este în vigoare, legea penală are caracter obligatoriu şi trebuie să fie respectată de oricine. În ceea ce priveşte ieşirea din vigoare a legii penale, ea poate avea loc fie prin abrogare (expresă sau tacită), fie prin ajungerea la termen sau dispariţia condiţiilor speciale care au impus adoptarea legii [1, p.122-124]. Legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârșite, nu erau prevăzute ca infracțiuni. Cu alte cuvinte, legea penală care procedează la o incriminare „ex novo” – nu se aplică faptelor săvârşite înainte de intrarea ei în vigoare. Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute în legea nouă [2]. Legea penală nu poate institui nici infracţiuni şi nici pedepse retroactiv („nullum crimen sine lege praevia”)[3]. Legea penală nu se va aplica infracţiunilor săvârşite înainte de intrarea ei în vigoare, dar nici faptelor ce au fost comise după momentul ieşirii ei din vigoare. Prin urmare, având aplicabilitate numai în acest interval de timp, legea penală nu retroactivează, dar nici nu ultraactivează. De aceea, se impune principiul neretroactivităţii legii care îşi găseşte justificarea în principiul legalităţii incriminării (nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege). În dreptul internațional, în conformitate cu principiul neretroactivităţii legii penale inserat în dreptul internaţional (în materia dreptului penal substanţial, prevăzut în dispoziţiile art.7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale): nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituiau, în momentul când au fost comise, un act cu caracter penal. De asemenea, nu se va aplica nicio pedeapsă mai grea decât aceea care era aplicabilă în momentul când a fost săvârşit actul cu caracter penal. Prin urmare, efectul direct al acestui principiu va constitui refuzul executării unei cereri de cooperare sau asistenţă juridică internaţională în materie penală. Legea nu prevede criteriile după care va fi determinată legea penală mai favorabilă. Este însă unanim acceptat că vor fi avute în vedere, în compararea legilor succesive: 1) condițiile de incriminare a faptei; 2) condițiile de tragere la răspundere; 3) condițiile de sancționare [4]. În acest context, în doctrină și jurisprudență este unanim acceptată drept regulă principală interdicţia creării pe cale judiciară a unei lex tertia. Accepţiunea însă, a noţiunii de lex tertia este controversată, existând două interpretări: criteriul aprecierii globale (legea penală mai favorabilă va fi aceea care, în ansamblu, are un caracter mai favorabil şi, indiferent dacă, punctual, unele din dispoziţiile acesteia sunt mai severe); criteriul aprecierii autonome (se posibilă combinarea dispoziţiilor mai favorabile cuprinse în legi diferite, cu condiţia însă ca această dispoziţie să privească instituţii de drept care au o relativă independenţă, putând fi aplicate autonom) [4]. Prin derogare de la principiul activităţii legii penale, extraactivitatea legii penale, presupune, în unele cazuri, o extindere a eficienţei în timp a legii, fie înainte de momentul intrării în vigoare, fie după ieşirea din vigoare. Astfel, aceste două excepţii de la principiul activităţii legii penale vizează: extinderea eficienţei în timp a legii penale noi, şi asupra unor fapte comise înainte de momentul intrării în vigoare a legii (retroactivitatea), precum şi extinderea efectului unei legi abrogate, şi după ieşirea ei din vigoare (ultraactiviate). Potrivit doctrinei, prin retroactivitatea legii penale se înţelege aplicarea dispoziţiilor unei legi penale, unor fapte comise înaintea intrării acesteia în vigoare. Extinderea eficienţei legii penale nu are decât un caracter de excepţie, în raport cu principiul neretroactivităţii legii penale. Principiul retroactivităţii legii penale funcţionează în două ipoteze specifice: retroactivitatea legii prin care se aboleşte incriminarea unei fapte şi retroactivitatea legii penale interpretative. În doctrina penală sunt cunoscute mai multe categorii de legi care retroactivează: legea în care se prevede expres în conţinutul său că dispoziţiile urmează a se aplica şi altor fapte comise anterior intrării sale în vigoare; legea penală de interpretare, prin care se interpretează o serie de termeni ce fac parte dintr-o lege adoptată anterior; legea penală de dezincriminare, care prevede dezincriminarea unor anumite fapte; legea penală mai favorabilă. Ultraactivitatea reprezintă o altă formă de extraactivitate a legii penale, care, în esenţa sa, promovează efecte total opuse retroactivităţii, care constau în aceea că, legea penală se aplică faptelor comise sub imperiul ei, chiar dacă acestea nu au fost urmărite sau judecate în perioada de timp când aceasta era în vigoare. Problema determinării legii penale aplicabile în cazul unei succesiuni de acte normative este una neclară și provoacă discuții științifice: Teoria ultraactivităţii legii penale – faptei care atrage răspunderea penală a unei persoane trebuie să i se aplice întotdeauna, fără excepţie, legea penală aflată în vigoare în momentul săvârşirii ei. Consecinţa acestei ultraactivităţi absolute este faptul că legea nouă nu va avea nicio influenţă în cauza respectivă, chiar dacă fapta penală nu a fost nici urmărită şi nici judecată sub imperiul legii vechi. Teoria de mai sus este specifică dreptului privat. Teoria retroactivităţii legii penale – orice act normativ nou, prin simplul fapt că reprezintă o evoluţie în domeniul respectiv, implicit, este superior vechii reglementări pe care o exclude, aşadar, de la aplicare. Legea nouă va fi aplicabilă faptelor săvârşite înainte de intrarea ei în vigoare, chiar dacă va cuprinde norme vădit nefavorabile făptuitorului [5]. Prin urmare, în doctrina juridico-penală s-a născut principiul mitior lex (teoria extraactivităţii legii penale mai favorabile). Persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală trebuie să răspundă pentru ea aplicându-i-se reglementarea cea mai favorabilă care s-a aflat în vigoare pe parcursul intervalului de timp cuprins între momentul săvârşirii infracţiunii şi cel al încheierii procesului penal. Potrivit acestei concepţii, dacă după momentul săvârşirii faptei vor intra în vigoare dispoziţii penale care atenuează sau chiar înlătură răspunderea făptuitorului, atunci acestea vor fi aplicabile în cauză, retroactivând şi deci excluzând de la aplicare legea veche. Dimpotrivă, dacă legea existentă în momentul naşterii raportului de drept penal continuă să prevadă condiţiile cele mai favorabile de răspundere penală pentru infractor, atunci ea va supravieţui momentului ieşirii din vigoare, ultraactivând şi, astfel excluzând de la aplicare legea nouă [5]. Avantajul principal şi decisiv al acestei teorii, în raport cu predecesoarele sale, îl constituie concordanţa perfectă cu principiul legalităţii incriminării şi pedepselor (nullum crimen et nulla poena sine lege). Teoria extraactivităţii legii penale mai favorabile, rezumată sub forma principiului mitior lex, este unanim acceptată în doctrina penală internaţională, considerându-se că este cea mai bună soluţie pentru rezolvarea problemelor de drept tranzitoriu, legate de succesiunea legilor penale.