Dimensiunea sacră a ospăţului funerar de neşte ca bază a tuturor ospeţelor de acest fel ideea că, în viaţa de după moarte, cei decedaţi ar trebui să continue existenţa aşa ca în lumea celor vii şi, în consecinţă, ospăţul are nevoie de toate elementele de care a avut nevoie când a fost în viaţă. Ospăţul funerar la care se face referire în română prin cuvântul “praznice” (de origine slavă) mediază astfel transcedentalizarea tuturor bunurilor oferite de membrii familiei ca să e folosite de către decedat. Prima menţiune într-un document românesc a ciclului temporal al ospeţelor funerare datează din sec. al XV-lea. Este într-un document dat de Ştefan cel Mare. Toate documentele de mai târziu, precum listele cheltuielilor funerare, con rmă ciclul de mai sus, care este îndeplinit atât cu ocazia funeraliilor, cât şi, în consecinţă, la 3, 9, 20 şi 40 de zile de la deces. Apoi urmează, de obicei, masa de comemorare la jumătate de an. Mai timpuriu ospeţele erau organizate în ecare an în timpul primilor 7 ani după deces, când rămăşiţele corpului erau exhumate. Toate aceste obiceiuri au supravieţuit neschimbate până în prezent în satele româneşti din Moldova.În general, cu orice ocazie care putea surveni, în special, una de celebrare, strămoşii trebuiau să primească partea lor în cealaltă lume, unde ei mănâncă şi beau, precum obişnuiau pe pământ. Universul mental al lumii arhaice a fost păstrat în satul tradiţional românesc şi a persistat în societatea românească, până în modernitatea târzie, iar în zilele noastre el poate încă identi cat în universul rural, unde memoria şi conexiunea cu strămoşii este încă vie