Icoana ca imagine, poate fi considerată un mijloc vizual complex de comunicare, un gen pictural ce aparține artei sacre. În imagine e prezent un eveniment, care scoate în lumină amintirea celor pe care le înfățișează și stabilește prin această stabilitate o legătură între cele reprezentate și privitor. Vom încerca de a urmări natura imaginilor şi relaţiile lor de reprezentare din perspectiva modului în care sunt create, precum și a acțiunilor ce le îndeplinesc. Unele icoane, precum celei a Sfintei Fecioare şi cele ale sfinților, promovează cultul „venerației relative” (proskynesis schetike) sau „cinstirii” (timetike proskynesis). Această venerație nu se adresează niciodată icoanei în sine, ci, prin mijlocirea imaginii, celui înfățișat în ea, fiindcă, în esența sa, icoana constituie o realitate relativă, ea este întotdeauna icoana cuiva. Atunci când cultul este închinat icoanei lui Hristos, această cinstire devine adorație, fiindcă Cel reprezentat este însuși Cuvântul întrupat. Această distincție este importantă pentru cultul imaginilor, fiindcă subliniază diferența esențială între realitatea icoanei și prototipul său, Cuvântul întrupat și, prin El, sfinții care participă la slava Sa. Ea mai apără icoana împotriva acuzației de idolatrie, căutând să o protejeze de abuzurile care o amenință. Creștinii ortodocși venerează icoanele, ceea ce înseamnă că acestea sunt obiecte sfinte și-i venerează pe cei reprezentați. În Raportul ştiinţific sintetic Text şi imagine în pictura românească din secolul al XVI-lea, Constantin I. Ciobanu precizează că există o strânsă legătură între lectura textului şi lectura imaginii. Pictura rămâne, la nivelul receptării cel puţin tributară concepţiei despre lectura preluată din literatură. Privim tablouri (icoane) sau picturi murale, dar le interpretăm citindu-le şi legându-le de text. Înţelegerea noţiunii de imagine între omul contemporan, omul medieval şi omul antichităţii este imensă. Pentru bizantinii medievali noţiunea de imagine era indisolubil legată de noţiunea de icoană. Nici nu putea fi altfel întrucât în limba greacă cuvântul icoană (εἰκών) înseamnă imagine, iar în limba slavonă canonul iconografic primar, care indica spre prototip şi pe care îl urmau artiştii, se numea podlinnik (original), iar mulţimea de compoziţii (picturi murale, icoane, miniaturi) cu acelaşi subiect (şi care urmau canonul respectiv) se numeau perevodî (traduceri sau transpuneri). În practica artistică aceste podlinnik-uri existau atât în formă textuală explicativă (tolkovîe podlinniki) cât şi în formă de modele desenate (liţevîie podlinniki), mai menționează C.I. Ciobanu. Lectura textului din icoană joacă un rol foarte important în percepție. Imaginea perceptivă are și atributul verbalizării. Pe de o parte, cuvântul este un integrator verbal, întrucât prin cuvânt sunt denumite experiențele perceptive. Pe de altă parte, cuvântul are și o funcție reglatorie. Prin cuvânt, percepția poate fi dirijată, coordonată, mai ales în cazul observației. Totodată, prin intermediul percepției vizuale putem trasa axa de comparare a picturilor vechi bisericești cu cele ce se execută în prezent. Importanţa este potențată de statutul imaginii, care trebuie să fie înțeleasă ca produs al unei interacțiuni între emițător și receptor și, în același timp, ca loc de trecere către mentalitatea care a generat-o. O condiționare suplimentară primesc icoanele de la legendele însoțitoare, menite să direcționeze lectura imaginii, căci după cum afirmă Laurent Gervereau, imaginea adesea există prin „legenda sa”. Omul de azi are aceleași necesități spirituale ca și oamenii altor epoci, dar desigur la alte nivele. Nevoia unor repere în infinitul spațial și temporal înconjurător sunt vitale, avem nevoie de un sentiment de siguranță legat de locul și rostul nostru în univers.