Învățământul artistic – dimensiuni culturale
Închide
Articolul precedent
Articolul urmator
487 21
Ultima descărcare din IBN:
2023-12-20 15:10
Căutarea după subiecte
similare conform CZU
792.071.2.028+378.1:792.02 (1)
Teatru. Artă scenică. Reprezentații teatrale (521)
Învățământ superior. Universități. Cursuri universitare (2533)
SM ISO690:2012
BILIC, Laura. Învățământul artistic – dimensiuni culturale. In: Învățământul artistic – dimensiuni culturale, 15 mai 2020, Chişinău. Chișinău, Republica Moldova: 2020, Vol.2, pp. 24-26. ISBN 978-9975-3311-5-9.
EXPORT metadate:
Google Scholar
Crossref
CERIF

DataCite
Dublin Core
Învățământul artistic – dimensiuni culturale
Vol.2, 2020
Conferința "Învăţământul artistic – dimensiuni culturale"
Chişinău, Moldova, 15 mai 2020

Învățământul artistic – dimensiuni culturale

Artistic education – cultural dimensions

CZU: 792.071.2.028+378.1:792.02

Pag. 24-26

Bilic Laura
 
Universitatea de Arte „George Enescu”, Iaşi
 
Disponibil în IBN: 16 decembrie 2020


Rezumat

Numeroși oameni de teatru au considerat Arta Actorului drept una dintre ele mai grele, complicate și încăpățânate arte, deoarece, după cum puncta Alexandr Jakovlevici Tairov, „Numai în arta actorului, atât personalitatea creatoare, cât și materialul, unealta și însăși opera de artă sunt întrunite în unul și același obiect și chiar organic nu sunt în stare să se separe una de cealaltă” (Alexandr Jakolevici Tairov, Teatrul descătușat – Notele unui regizor. Editura Nemira, București, 2004, p. 254). Prin urmare, actorul trebuie să dobândească forța necesară să își domine nu numai „tehnica exterioară care-i permite să acorde forma dorită operei scenice plăsmuite, ci și tehnica interioară care-i permite în orice moment să satureze această formă cu emoțiile care o pricinuiesc” (Idem, p. 256). Și Stanislavski a subliniat complexitatea muncii unui actor, care nu poate să abordeze studiul rolului și-al piesei doar cu rațiunea, ci cu întreaga sa ființă, pentru a putea astfel să-și creeze disponibilitatea scenică lăuntrică adecvată rolului prin accesarea unor resurse lăuntrice proprii, vii, analoge cu rolul. Dar chiar dacă actorul a asimilat cele două dimensiuni ale personajului, rațională și instinctuală, creația sa artistică nu va avea viață lungă fără o tehnică solidă: „Fără ajutorul tehnicii, spontaneitatea și intuiția vor distruge trupul și sufletul actorului în urma redării repetate a trăirilor și pasiunilor puternice ale unui suflet contemporan” (K.S. Stanislavski, Munca actorului asupra rolului). De aceea, procesul de întrupare a rolului nu ar putea fi posibil în lipsa unei discipline de fier deoarece „artistul scenei trebuie să fie gata să creeze într-un anumit timp indicat pe afiș. Cum să-ți ordoni să fii inspirat într-un moment anume? Ordinea, disciplina și etica ne sunt necesare. În meseria noastră trebuie să știi să te controlezi. Actorul are nevoie de o disciplină militară” (Idem, p. 247). Pe de altă parte, Meyerhold, de exemplu, pornea în repetițiile sale în primul rând foarte bine informat în legătura cu tot ce s-a scris despre opera respectivă, iar apoi studia alături de distribuție alte scrieri sau fragmente din operele autorului montat, apropiate ca atmosferă: „Această activitate înseamnă pentru actor ceea ce este studiul pentru pictor și exercițiul pentru instrumentist” (V.E. Meyerhold, Despre teatru. Traducere, note și postfață de Sorina Bălănescu, București, 2011, p. 35). Aceste metode, sau altele au scopul de a ajuta la îndeplinirea menirii teatrului așa cum o vedea Meyerhold, sau a pedagogiei teatrale din punctul meu de vedere: „Unica menire a teatrului este să-l ajute pe actor ca acesta să-și dezvăluie sufletul în fața spectatorilor” (Idem, p. 53). Prin urmare, dimensiunile culturale ale învățământului artistic teatral sunt vaste și variate, astfel că una din principalele calități ale unui tânăr artist devine curiozitatea. Curiozitatea de a se descoperi și, ulterior, de a se accepta pe sine și pe alții, curiozitatea de a explora expresivitatea propriului trup și a vocii, a imaginației și a profunzimii de înțelegere a unui text sau a unei situații teatrale, deoarece indiferent de modul în care abordăm un rol este cert că fenomenele sufletești reprezintă baza Actoriei. Și, după cum just remarca profesorul Ion Cojar, „Fenomenele sufletești nu pot fi cunoscute în esența lor decât prin experimentare proprie. Cel care vrea sa fie actor autentic n-are de ales. Sacrificiul experimentării prin sine trebuie să se producă de fiecare dată, cu fiecare exercițiu” (Ion Cojar, O poetică a artei actorului, Editura Paideia, București, 1999, p. 9).

Cuvinte-cheie
arta actorului, învățământ artistic teatral, cultură