„Eu am rămas român timp de peste 40 de ani, la Paris. N-am vrut niciodată să iau altă naționalitate decât aceea care era a mea” (în realitate perioada stabilirii sale la Paris e mult mai îndelungată decât cea indicată în scrisoare (ea fiind datată la 17 martie 1969): în ambianța muzicală a acestui oraș Marcel Mihalovici și-a desfășurat întreaga sa amplă și prodigioasă carieră componistică (1919-1985). Prin aceste cuvinte compozitorul român Marcel Mihalovici într-o scrisoare adresată academicianului George Oprescu destăinuie cu multă înflăcărare mecanismul deschiderii creației sale spre universalitate. El vine la Paris la vârsta de 21 de ani, fiind îndemnat de George Enescu, care îi apreciase talentul încă pe atunci, când tânărul muzician își începuse studiile sub îndrumarea unor onorabili profesori bucureșteni (1908 – 1919), ca D. Cuclin (armonie), R. Cremer (contrapunct), F. Fischer şi B. Bernfeld (vioară). Iar după ce timp de șase ani își perfecționează cunoștințele la prestigioasa Schola Cantorum (1919-1925), avându-l ca mentor în compoziţie pe Vincent d’Indy, Marcel Mihalovici se stabilește la Paris, integrându-se deplin în climatul muzical al acestui oraș. Evcoluând ca unul dintre fondatorii Societăţii compozitorilor români din Bucureşti, participă activ în diverse reuniuni de creație pariziene (Societatea de muzică contemporană Triton, Societatea muzicii de cameră, gruparea École de Paris), care întruneau nume de rezonanță europeană, ca S. Prokofiev, D. Milhaud, A. Honegger, B. Martinŭ, H. Tomasi, A. Tcherepnine etc. Se promovează în toate genurile muzicale, acordând prioritate compozițiilor pentru scena lirică (7 balete, 5 opere, printre care opera Krapp pe libret de S. Beckett, laureat al premiului Nobel, recunoscut printre figurile-cheie în literatura mondială contemporană), excelând în muzica simfonică (cinci simfonii, Concert pentru vioară şi orchestră, Rapsodie concertantă în stil popular românesc, Capriciu românesc, Uvertură tragică etc.), muzica de cameră (cvartete de coarde, sonate şi piese pentru diverse instrumente), corală, vocală şi de film. Grație creațiilor sale impresionante se impune ca autor de succes în mediul cultural parizian al secolului XX, fiind apreciat de contemporani iluștri, ca F. Poulenc, M. Ravel, N. Lejeune, A. Gastoué, menționat prin numeroase premii internationale, iar în anul 1955 – devenind membru corespondent al instituției academice Institut de France, apoi – al Académie des Beaux-Arts. Mereu s-a călăuzit de principiile creatoare ale îndrumătorului său, aflându-se alături de maestru până în ultimele-i clipe de viață (contemporanii remarcând, că devenise „umbra” lui Enescu), eternizând amintirile despe marele compatriot, precum și despre alte personalități marcante ale timpului, în cartea Amintiri despre Enescu, Brâncuşi şi alţi prieteni. Inspirându-se de ideile creatoare ale romantismului enescian, creând compoziții grefate de influenţa folclorului românesc, Mihalovici promovează și diverse tehnici contemporane. Astfel, Sonata pentru vioară și pian nr.2, op.45, compusă în perioada: decembre 1940 – aprilie 1941, este precedată de un motto preluat din sonetul poetului romantic Gérard de Nerval Myrtho: «Je sais pourquoi lá bas lé volcan s’est rouvert…» (Eu știu de ce vulcanul s-a trezit…). Însă semnificațiile subiectului desprins din motto-ul romantic (prin simbolul artistic al vulcanului trezit) dezvăluie principalul mesaj al Sonatei, conceput prin referință la perioada istorică, în care ea a fost creată, exprimând cu subtilitate alegorică și amploare dramatică atmosfera explozivă ce domină în Europa la începutul celui de al Doilea Război Mondial. Iar aplicarea mijloacelor figurative cu valențe romantice, cu tentă exotică, orientală și tablouri peisagistice pitorești, alternează cu explorarea unor procedee de factură expresionistă, cu propiile-i sentimente exacerbate de tulburare și groază. În rezultat, M. Mihalovici elaborează un stil muzical de factură universală, marcat de culori stridente și sonorități incisive, mijloace armonice cromatizate, uneori alunecând spre serialism.