Articolul de față este dedicat îmbinării procedeelor facturale diferite în cadrul interpretării la contrabas în muzcia de jazz. Contrabasiștii de jazz sunt ”invidioși” pe instrumentiști-soliști, la instrumente de suflat, pianiști sau chitariști. Posibilitățile dinamice și timbrale ale acestora depășesc posibilitățile contrabasului. Dar, din fericire, entuziaștii acestui uriaș instrument nu stau pe loc. Ei sunt într-o permanentă dezvoltare, ajutându-se și consultându-se unii cu alții, învățând de la alți instrumentiști și inventând procedee și metode inovatoare de interpretare. La începutul erei swingului, a început să apară o nouă tendință: contrabasul, dintr-un simplu acompaniator, a început să adopte rolul de solist. Ca și o specie nouă la începutul procesului său evolutiv, o varietate de stiluri solo au început să iasă la suprafață. Virtuozele improvizații cu arcuș ale lui Slam Stewart și cele pizzicato asemănătoare cu claxon a lui Jimmy Blanton (ce a devenit modelul normativ al soliștilor de bas pentru restul istoriei jazz-ului), au atras atenția la posibilitățile experesive ale contrabasului. Implicarea pe timp de evaluare a diferitor elemente percusive, precum bătăi pe diferite părți ale corpului instrumentului, utilizarea așa numitor muted notes ș. a., au îmbogățit posibilitățile de interpretare la contrabasul jazzistic. Cel mai răspândit element percuționist este slap-ul, ce poate fi definit ca un procedeu de interpretare ce combină pizzicato cu elemente de percuție. Putem defini că acest procedeu de interpretare fuzionează pizzicato cu elementele percusive și poate fi auzit în diferite stiluri, precum jazz (Milt Hinton, Bob Haggart, Wellman Braud), country/bluegrass (Kevin Smith), tejano (muzică texan-mexicană), jazz manouche, Americana/roots, Balcanic roots, rockabilly etc. Alt procedeu contemporan de interpretare constă în utilizarea corpului contrabasului ca un instrument de percuție, unde una sau alta zonă a suprafeței emite sunete de diferită calitate și înălțime. Fața contrabasului este partea cea mai frecvent utilizată pentru acest procedeu interpretativ, însă tot mai frecvent se utilizează eclisele și spatele instrumentului. Adam Ben Ezra, un muzician de origine israeliană, a inventat aproape singur un nou gen muzical, numit drumming bass. El a descoperit că nu are nevoie într-adevăr de o trupă. Fiind un multi-instrumentist talentat, el interpretează efectele percusive la contrabas simultan cu acompaniamentul și melodia, producând o entitate muzicală atotsuficientă. Pe scena contemporană sunt mulți artiști ce aplica cu succes elemente de percuție pe contrabas, îmbinându-le cu diferite efecte electronice. Aceste performanțe impresionante dezvoltă încontinuu posibilitățile contrabasului și provoacă instrumentiștii spre noi experimente.