Spre sfârșitul secolului XX, libertatea de mișcare oferită de deschiderile politice, dar și crizele politice și sociale cu care se confrunta Moldova, a determinat zeci de muzicieni din Republica Moldova să-și caute un viitor în țările europene. Inițial, această „migrație muzicală” specifică, a avut drept țintă în special Parisul, ca oraș deschis unor oportunități de manifestare a muzicienilor de pe toate meridianele lumii. Cei mai mulți dintre muzicienii din Moldova plecase pentru un câștig mai bun, cântând în metrou sau pe stradă. Pentru unii dintre ei, însă, aceste plecări au însemnat mai mult decât niște simple acțiuni motivate economic – aceștia au fost lăutarii. Având o inteligență muzicală deosebită și stăpânind, prin definiție, polilingvismul muzical specific tradiției lăutărești, ei s-au integrat în acel mediu propice căutătorilor de „noi sonorități” și au descoperit lumea distinsă, nobilă, a divertismentului muzical parizian. Spațiile sonore pariziene, unde se cânta cu mult rafinament și virtuozitate, se aflau la un pol opus față de somptuozitatea muzicală a sălilor de concert sau de nunți din Moldova. Muzicienii s-au regăsit și s-au adaptat în aceste noi dimensiuni muzicale, abordând și alte genuri precum jazzul sau muzicile latinoamericane. Repertoriul interpretat a fost unul imens, de multe ori necunoscut, cântat sau improvizat fără repetiții, fără pregătire prealabilă, exact așa cum se obișnuiește în tradiția lăutărească din Moldova. Muzicienii trebuiau să dea dovadă nu doar de cunoștințe enciclopedice în repertoriile universale, dar și de o memorie muzicală de excepție. În aceste împrejurări, calitățile specifice artei lăutărești – intuiția improvizatorică, abilitatea de a se adapta oricărui gen muzical, de a acompania orice melodie după auz, și multe altele, la care se adaogă și talentul, firea comunicabilă și dragostea pentru muzică – moștenire transmisă de generații – le-a permis nu doar să se integreze cu succes în aceste formații, ci și să se mențină în cadrul acestora pe parcursul a mai multor ani. Odată cu lărgirea repertoriului, s-a lărgit și aria intereselor artistice, ei fiind atrași în general de muzica de factură fusion. Reveniți acasă, sau rămași în afară, acești lăutari s-au distanțat oarecum de muzica lăutărească locală, care, - spun ei, „nu mai este aceeași”. Totuși, au continuat căutările artistice, ceea ce a însemnat reconsiderarea vechilor tradiții lăutărești, care astăzi, într-adevăr, se află într-un stadiu de. Are loc o „ruptură” dintre generația de lăutari „de tradiție” și cea nouă, care nu provine neapărat din mediul lăutăresc, care nu-și mai pune problema păstrării repertoriilor vechi sau a manierelor de interpretare lăutărești locale, dar care și-a însușit și dezvoltă în special arta de interpretare de virtuozitate. Totuși, fără a fi legate direct, fenomenele migrației muzicale și al „noii muzici lăutărești” fac parte dintr-un proces complex de profundă transfigurare ce stă sub semnul universalizării și omogenizării limbajelor muzicale contemporane.