În privinţa judecării cauzei penale, funcţionează principiul potrivit căruia instanţa nu se sesizează din oficiu, or procesul de judecare a persoanei demarează doar în măsura în care instanţa a fost sesizată în conformitate cu prevederile legale. Acest deziderat este consfinţit în art. 325 CPP, potrivit căruia, judecarea cauzei se limitează la persoanele puse sub învinuire şi la învinuirea formulată în rechizitoriu [1]. Limitarea cercetării faptelor inculpatului în instanţă, în funcţie de conţinutul învinuirii formulate în rechizitoriu, constituie, cu siguranţă, unul din pilonii fundamentali care conturează obiectul şi limitele judecării cauzei. Inculpatului nu i se poate incrimina nimic mai mult decât ceea ce se conţine în actele procedurale de bază prin care se exercită funcţia de acuzare în procesul penal: ordonanţa de punere sub învinuire şi rechizitoriul, altfel spus, ceea ce inculpatul a aflat pe neaşteptate şi în legătură cu care nu a fost audiat şi nu a avut posibilitatea de a se apăra până la judecată [2]. Este evident că pentru respectarea principiului judecării cauzei în limitele învinuirii formulate în actul de sesizare a instanţei, este necesar să fie respectate caracteristicile de bază ale instituţiei învinuirii, or limitele judecării cauzei depind anume de modul în care se formează şi se modifică elementele de structură şi de conţinut ale unei acuzaţii. Punerea sub învinuire a persoanei, ca şi noţiune procesuală, se regăseşte în dispoziţia art. 281 alin.(1) CPP, care prevede că, dacă, după examinarea raportului organului de urmărire penală şi a materialelor cauzei, procurorul consideră că probele acumulate sunt concludente şi suficiente, el emite o ordonanţă de punere sub învinuire a persoanei. Prin urmare, formularea învinuirii constituie o prerogativă exclusivă a procurorului, căruia îi revine atribuţia de punere sub învinuire şi înaintare a actului de învinuire în procesul urmăririi penale şi sesizarea instanţei prin rechizitoriu, dispozitivul căruia, cu privire la învinuirea imputată persoanei, şi constituie obiectul judecării cauzei în instanţă. Elementele de conţinut obligatorii ale actului de învinuire sunt clar definite în alin. (2) art. 281 CPP, aceleiaşi reguli imperative privind conţinutul învinuirii formulate persoanei urmând să se regăsească şi în dispozitivul rechizitoriului întocmit de procuror. Drept concluzie, culminarea urmăririi penale în privinţa persoanei fizice responsabile, care urmează a fi deferită justiţiei, are loc doar prin întocmirea rechizitoriului de către procuror, etapă ce reprezintă trimiterea în judecată a cauzei. În sensul garanţiilor pe care le oferă instrumentele de drept internaţionale, urmează să remarcăm că, atât învinuirea formulată unei persoane, cât şi fapta descrisă în rechizitoriu, urmează să corespundă totalmente principiului asigurării accesului la justiţie, ca aspect inerent al dreptului la un proces echitabil, care nu poate fi conceput în lipsa asigurărilor impuse de articolul 6 § 1 din Convenţia Europeană. Art. 6 paragr. 3) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale consfinţeşte că „Orice acuzat are, în special, dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa; b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale...” [3]. CtEDO a arătat că dispoziţiile acestui text evidenţiază necesitatea ca autorităţile naţionale să depună o maximă diligenţă cu privire la modul în care se face notificarea „acuzaţiei" către cel interesat, deoarece actul de acuzaţie are un rol determinant în procedura penală: începând cu data notificării, persoana în cauză este oficial avizată despre baza factuală şi juridică a învinuirii ce i se aduce. De asemenea, ea a decis că importanţa acestei dispoziţii trebuie să fie apreciată în lumina dreptului general la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 al Convenţiei. Curtea consideră că, în materie penală, o informare precisă şi completă cu privire la faptele care se reproşează acuzatului şi a calificării lor juridice reprezintă o condiţie esenţială a unui proces echitabil şi că există o legătură evidentă între dispoziţiile cuprinse în art. 6 parag. 1 lit. a) şi cele din art. 6 parag. 3 lit. b), în sensul că dreptul de a fi informat cu privire la natura şi cauzele acuzaţiei trebuie privit în lumina dreptului recunoscut acuzatului de a-şi pregăti apărarea [4]. În decizia nr. 63 din 11.06.2020, Curtea Constituţională a reţinut că art. 6 § 3 lit.a) din Convenţia Europeană îi recunoaşte persoanei dreptul de a fi informată nu doar cu privire la cauza acuzaţiei, adică la faptele materiale de care este acuzată şi pe care se bazează acuzaţia, dar şi cu privire la încadrarea juridică a faptelor, în mod detaliat. În materie penală, o informare precisă şi completă cu privire la acuzaţiile aduse unei persoane şi, în consecinţă, cu privire la încadrarea juridică a acestora pe care instanţa o poate reţine împotriva sa reprezintă o condiţie esenţială a unui proces echitabil. Există o legătură între lit. a) şi b) de la art. 6 § 3 din Convenţia Europeană: dreptul de a fi informat cu privire la natura şi cauza acuzaţiei trebuie analizat prin prisma dreptului acuzatului de a-şi pregăti apărarea (a se vedea Drassich vs Italia [nr.2], 22 februarie 2018, § 65 şi § 66). Aşadar, dreptul unei persoane de a-şi pregăti apărarea în mod efectiv se află într-o legătură indisolubilă cu dreptul de a fi informat atât despre faptele imputate, cât şi despre încadrarea juridică a acestora [5]. Реntru о еluсidаrе dерlină а соnținutului асuzării, о mаrе imроrtаnță аrе dеtеrminаrеа соrесtă а struсturii еi, întruсât сеа din urmă еstе unа din саuzеlе multоr еrоri în рrасtiса judiсiаră, соmisе în fоrmulаrеа, înаintаrеа, mоdifiсаrеа și sоluțiоnаrеа judiсiаră а асuzării. În lеgătură сu struсturа асuzării, араr difiсultăți în dеtеrminаrеа tеmеiurilоr dе fарt și dе drерt а сеlоr inсriminаtе făрtuitоrului, сu аtât mаi mult сă în mаjоritаtеа саzurilоr еstе nесеsаr а luа în соnsidеrаțiе о mulțimе dе сirсumstаnțе, în sсорul unеi fоrmulări еxасtе și vеrifiсări dеtаliаtе а асuzării. О rеzоlvаrе соrесtă а сhеstiunii рrivitоаrе lа struсturа асuzării dерindе, în mаrе măsură, dе rесоmаndărilе științifiсе а tеоrеtiсiеnilоr [6]. Într-o altă ordine de idei şi determinarea cu precizie a momentului din care intervine o „acuzaţie în materie penală”, potrivit jurisprudenţei CtEDO, prezintă o deosebită importanţă, întrucât din acel moment sunt garantate drepturile persoanei în calitate de învinuit, inclusiv cele prevăzute la art. 6 din CEDO, oferindu-i posibilitatea celui acuzat de a cunoaște despre acest fapt și de a întreprinde măsurile prevăzute de lege pentru a-și promova și apăra drepturile și interesele legitime. Totodată, ţine de menţionat că nici Convenţia și nici CtEDO nu operează cu termenii specifici de bănuit și învinuit, utilizați de legiuitorul național, ci cu termenul generic de acuzat (de ex. cauza Eckle vs Germania, 1982), persoana căreia i s-a adus la cunoștină oficial despre existența unei acuzații în materie penală. Potrivit constatărilor Înaltei Curţi de jurisdicţie constituţională a Republicii Moldova, noţiunea de ,,acuzaţie în materie penală” trebuie înţeleasă în sensul art. 6 § 1 din Convenţie şi poate fi definită drept ,,notificarea oficială, venită din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau lipsa unor ,,repercusiuni importante pentru situaţia (persoanei)” (Ibrahim şi alţii vs Regatul Unit [MC], hotărârea din 13 septembrie 2016, § 249; Simeonovi vs Bulgaria [MC], hotărârea din 12 mai 2017, § 110) [7].