Printre temele centrale ale lumii contemporane se înscrie problematica drepturilor omului, în special dreptul la apărare, în cadrul multor organizaţii şi reuniuni internaţionale. Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede în art. 11 pct. 1): „Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul sa fie presupusă nevinovata până când vinovăţia sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanţiile necesare apărării sale”; Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice arată, de asemenea, în art. 14 pct. 3) următoarele: Orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni are dreptul, în condiţii de deplină egalitate, la cel puţin următoarele garanţii: ...să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale şi să comunice cu apărătorul pe care şi-l alege; să fie prezentă la proces şi să se apere ea însăşi sau să aibă asistenţa unui apărător ales de ea; dacă nu are apărător, să fie informată despre dreptul de a-l avea şi, ori de câte ori interesul justiţiei o cere, să i se atribuie un apărător din oficiu fără plată, dacă ea nu are mijloace pentru a-l remunera...; Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene intrată în vigoare la 1decembrie 2009, odată cu Tratatul de la Lisabona, în art. 47 stipulează: „ ... orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată şi reprezentată. Asistenţa juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiţie”, iar în art. 48 alin. (2) se proclamă oricărei persoane acuzate respectarea dreptului la apărare; Carta Africană a Drepturilor Omului arată în art. 7., pct. 1), lit. c): „Fiecare persoană are dreptul la apărare, inclusiv dreptul de a fi apărat de un avocat ales de el”; Convenţia Americană a Drepturilor Omului, intrată în vigoare în 1978, conţine prevederi similare. Astfel, în art. 8 consacrat dreptului la un proces echitabil se prevede în alin. (2): „Orice persoană acuzată de o infracţiune penală are dreptul să fie prezumată nevinovată atât timp cât vinovăţia sa nu a fost dovedită în conformitate cu legea. Conformându-se actelor fundamentale, Constituţia Republicii Moldova, a înscris dreptul la apărare în articolul 26 care prevede că: „(1) Dreptul la apărare este garantat; (2) Fiecare om are dreptul să reacţioneze independent, prin mijloace legitime, la încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale; (3) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu; (4) Amestecul în activitatea persoanelor care exercită apărarea în limitele prevăzute se pedepseşte prin lege. ,,Codul de procedură penală al Republicii Moldova în articolul 17 ,,Asigurarea dreptului la apărare”. Astfel, garanția constituțională privitoare la dreptul la apărare urmează a fi interpretată ca o cerință a comportamentului procesualpenal activ al apărătorului, orientat spre acordarea asistenței juridice și participare în cadrul probatoriului, precum și spre protecția drepturilor și intereselor legitime ale bănuitului, învinuitului, inculpatului. Rolul părții apărării în stabilirea circumstanțelor faptei penale imputate este mai puțin importanță în raport cu partea acuzării. Activitatea în probatoriul penal, realizată de partea apărării se deosebește prin anumite particularități. Se susține că principala trăsătură ar fi dezinteresul în stabilirea circumstanței care reprezintă scopul și conținutul cunoașterii, realizate de partea acuzării, precum și soluționarea anumitor sarcini, determinate de prezumția de nevinovăție [1]. Din acest considerent, sarcinile procesuale ale apărării sunt determinate de caracterele individuale ale cauzei penale și de tactica apărării. Totodată, partea apărării este în drept să participe în probatoriu, fiindu-i necesar în acest sens un anumit volum de drepturi procesuale. Analiza contradicțiilor, depistarea defectuozităților și unilateralității, depistarea inadmisibilității probelor strânse – toate aceste mijloace nu pot fi folosite de apărare, fără administrarea propriilor probe [2]. Pentru realizarea funcției sale, legiuitorul oferă apărătorului dreptul de a folosi toate mijloacele și modalitățile de apărare care nu sunt interzise de lege. În art. 68, 100 și 315 CPP se concretizează împuternicirile acestui subiect. Astfel, dreptul apărătorului de a strânge probe nu generează obligația cărorva alte persoane de a pune la dispoziția acestuia informațiile necesare, care ar putea fi recunoscute ca probe în achitare [3], prin intermediul realizării convorbirilor. Cea mai sensibilă latură o constituie asigurarea drepturilor apărătorului în cadrul urmăririi penale. Această fază a procesului penal se caracterizează prin faptul că reprezentantul organului de urmărire penală este, la propriu, figura centrală, în a cărei competență este concentrată administrarea probatoriului. Apărătorul însă, în virtutea prevederilor legii, nu este recunoscut în calitate de subiect al probatoriului. Codul de procedură penală fixează doar câteva împuterniciri, care, în esență, nu oferă niciun fel de garanții apărătorului de a obține informațiile necesare interesului urmărit în cauză. Are perfectă dreptate autoarea V.A. Azarova când afirmă că lipsa egalității procesuale a părților la faza urmăririi penale nu este caracteristică formei contradictoriale a procesului penal [4]. Apărătorii se confruntă cu refuzul organului de urmărire penală de a le accepta cererile privind administrarea probelor. Opiniile cercetătorilor referitoare la lărgirea drepturilor apărătorilor de a prezenta informații probatorii sunt, de-a dreptul, contradictorii. Susținem, în acest sens, că informațiile obțin statut oficial, în exclusivitate, prin administrarea lor în ședința de judecată. În cadrul cercetării judecătorești, prezentarea probelor se efectuează pe calea adresării de către participanții la proces din partea apărării și acuzării cu cererile corespunzătoare către președintele ședinței de judecată. În conformitate cu prevederile art. 364 alin. (1) și (2) CPP al RM, președintele întreabă fiecare parte în proces dacă are anumite cereri sau demersuri. Vom avea în vedere că orice cerere respinsă, inclusiv cererile privind excluderea probelor administrate cu încălcarea prevederilor legii procesual-penale, pot fi reinițiate la etapele următoare ale procesului. În concluzie, vom prezenta în cifre măsura în care sunt admise cererile apărării la diferite faze ale procesului penal, fiind analizate în acest sens 103 cauze penale. Astfel, la faza urmăririi penale în baza prevederilor art.293, 295 CPP, cererile părții apărării în: 1) 30% – se admite cererea părții apărării de a fi audiați martorii; 2) 10% – se admite de a fi audiați specialistul sau expertul; 3) 5% – se admite dispunerea expertizelor; 4) 50% – se admite de a fi anexate documente, înscrisuri etc.; 5) 2% – se acceptă inadmisibilitatea probelor. la faza examinării cauzei în instanța de fond, în baza prevederilor art.345, 364 CPP, cererile părții apărării în: 1) 90% – se admite lista probelor părții apărării; 2) 70% – se admit probele prezentate de către partea apărării; 3) 60% – se admite audierea martorilor părții apărării; 4) 50% – se admite dispunerea expertizelor judiciare; 5) 30% – se admite audierea expertului sau a specialistului; 6) 30% – se admite cererea de completare a cercetării judecătorești; 7) 100% – se admit concluziile scrise (pledoaria); 8) 20% – se admit obiecțiile asupra procesului-verbal al ședințelor de judecată. la faza examinării cauzei penale în ordine de apel, conform art.413 CPP, cererile părții apărării în: 1) 10% – se admit privind inadmisibilitatea probelor acuzării sau cele contestate (declarațiile martorilor etc.); 2) 70% – se admit probele noi prezentate de către partea apărării; 3) 30% – se admite cererea privind dispunerea expertizei judiciare; 4) 30% – se admite audierea expertului sau a specialistului; 5) 50% – se admite cererea de completare a cercetării judecătorești; 6) 100% – se admit concluziile scrise (pledoaria); 7) 20% – se admit obiecțiile la procesul-verbal al ședinței de judecată.