Principiul interesului superior al copilului reprezintă nucleul central, principiul diriguitor al Convenției cu privire la drepturile copilului. Principiul este consacrat în art. 3 al Convenției cu privire la drepturile copilului, conform căruia „În toate deciziile care-i privesc pe copii, fie că sunt luate de instituții publice sau private de ocrotiri sociale, de către tribunale, autorități administrative sau de organe legislative, interesele superioare ale copilului trebuie să constituie o considerație primordială”. Autoritățile judiciare și administrative trebuie să aplice principiul în toate deciziile. Acesta este criteriul conform căruia autoritățile trebuie să supună cazurile care le necesită deciziile. Aceasta, respectiv, impune o obligație pentru state de a examina dacă interesul superior este garantat în toate deciziile luate cu referire la copii. Conceptul de „interes superior al copilului” se întîlnește în cîteva articole ale Convenției, unde este fixată obligația de a fi luate în calcul interesele superioare ale copilului, în calitate de persoană, în situații cum ar fi: 1) Ambii părinți au răspundere comună pentru creșterea și dezvoltarea copilului „și aceștia trebuie să se conducă înainte de orice de interesul superior al copilului” (art. 18); 2) Copiii lipsiți de mediul lor familial, temporar sau definitiv, sau care, „în propriul său interes, nu pot fi lăsați în acest mediu”, au dreptul la protecție și la ajutor special din partea statului. (art. 20); 3) În situația audierii în fața tribunalului „părinții sau reprezentanții legali ai copilului trebuie să fie prezenți” dacă acest lucru nu este considerat contrar interesului superior al copilului. (art. 40, alin. 2, lit. b) [1]. Una dintre modalitățile de apărare a interesului superior al copilului în cadrul unui proces judiciar penal este dreptul la depunerea acțiunii civile în cadrul procesului penal. Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente. Tragerea la răspundere civilă a subiecţilor menţionaţi mai sus se concretizează în obligarea lor la repararea pagubei pricinuite prin infracţiune. Ca natură juridică, răspunderea civilă delictuală este o sancţiune specifică dreptului civil, care nu are caracter de pedeapsă. Spre deosebire de pedepse, care au întotdeauna un caracter personal, răspunderea civilă delictuală „este o sancţiune civilă care se aplică nu atât în considerarea persoanei care a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, cât în considerarea patrimoniului său” [6, p. 214]. Tragerea la răspundere civilă a celor arătaţi se realizează prin obligarea lor la repararea pagubei provocate prin infracţiune, acesta fiind şi scopul exercitării acţiunii civile de către partea civilă, anume obţinerea reparării prejudiciului suferit. Astfel, unul dintre drepturile procesuale ale victimei este de a pleda privitor la prejudiciul care i s-a cauzat prin înaintarea acţiunii civile în cadrul procesului penal şi recunoaşterea ei ca parte civilă. În raport cu această particularitate, acţiunea privind repararea prejudiciului cauzat copilului victimă, exercitată în procesul penal, nu poate avea ca obiect decât repararea prejudiciului moral cauzat prin infracţiune şi a celui material, dacă este cazul. Atunci când sunt apărate interesele copilului victimă a unei infracţiuni, cu certitudine ne punem întrebarea: poate avea acest copil o viaţă normală după trauma produsă prin infracţiune? Literatura de specialitate menţionează că şansele de reabilitare depind de personalitatea victimei, vârsta acesteia, existenţa/lipsa persoanelor de suport, calitatea asistenţei primite după producerea infracţiunii şi de mulţi aţi factori. Unele victime îşi revin total ori parţial, există însă şi multe situaţii în care victimele suportă consecinţe grave şi iremediabile [4, p. 104]. Pentru a fi expliciţi şi a oferi instanţei o claritate, se recomandă ca la etapa pregătirii proiectului acţiunii civile ce urmează a fi intentată în cadrul procesului penal, să se documenteze cu referire la consecinţele şi efectele infracţiunii asupra copilului. Aceasta implică inclusiv solicitarea sau studierea minuţioasă (în cazul în care evaluarea psihologică a fost solicitată de către organul de urmărire penală) a evaluării psihologice a copilului. Analiza consecinţelor rezultate din infracţiune devine utilă avocatului copilului/reprezentantului copilului la identificarea strategiei de caz cu referire la argumentarea prejudiciului moral şi material (dacă este cazul) rezultat din infracţiune. Dacă în privinţa prejudiciului patrimonial lucrurile sunt clare, cât priveşte prejudiciul moral, chiar dacă este un capăt de cerere tot mai des invocat în practica judiciară, trebuie să recunoaştem că deseori avocaţii întâlnesc dificultăţi în determinarea cuantumului (sumei) acestuia şi a administrării probelor. Aceste obstacole apar şi din cauza că legislaţia nu oferă nici o formulă de calcul matematic al prejudiciului moral, stabilirea cuantumului despăgubirilor morale rămânând la libera discreţie a instanţei. Aplicabilitatea principiului de apreciere de către instanţă a mărimii despăgubirii acordă judecătorilor libertatea de a cuantifica după intima convingere mărimea despăgubirii morale pentru victimă. Respectiv, la determinarea mărimii despăgubirii pentru prejudiciul moral instanţa nu este legată de sumele numite de părţi sau de explicaţiile date de experţii aduşi de aceştia. Având la bază circumstanţele relevante ale pricinii, la stabilirea mărimii despăgubirii, instanţa de judecată urmează să acorde victimei acea sumă care îi poate oferi o satisfacţie echitabilă. Caracterul vag al criteriilor legale de determinare a mărimii despăgubirii conduce la determinarea, cu titlul de despăgubiri morale, a unor sume simbolice, comparativ cu cele acordate de CtEDO. De fapt, la înaintarea acţiunii civile în procesul penal nici avocatului/reprezentantului legal al victimei minore nu îi este simplu să determine care este suma cerută cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral. Chiar dacă legislaţia nu stabileşte formula matematică aplicabilă la determinarea compensaţiei, instanţele de judecată nu pot determina arbitrar sau nejustificat despăgubiri. Astfel, instanţele de judecată au datoria de a studia minuţios toate aspectele relevante pe caz, inclusiv caracterul infracţiunii săvârşite asupra copilului, intensitatea şi durata suferinţelor fizice şi psihice, consecinţele şi efectele traumei asupra victimei referitor la care se poate expune psihologul prin evaluarea psihologică. În acest sens, se recomandă să se atragă atenţia instanţei asupra acestor indicatori, astfel încât victima să poată obţine o satisfacție echitabilă. Practica judiciară naţională arată că, cu cât victima este mai tânără, cu atât se majorează cuantumul despăgubirilor morale dacă, ca urmare a infracţiunii, copilul va rata experienţele normale ale vieţii. Atunci când se acționează în interesele unui copil victimă a violului, pentru a obţine o satisfacţie echitabilă pentru client, se recomandă să se atragă atenţia instanţei că victimei îi sunt reduse şansele de căsătorie din cauza traumei psihice suferite, că ar putea rata posibilitatea unei educaţii superioare din cauza dificultăţilor de concentrare, că dezvoltarea unor complexe psihologice ar putea împiedica afirmarea victimei în carieră [7, p. 1031]. Ca urmare a infracţiunii, copilul victimă poate suferi o schimbare a personalităţii care se poate manifesta prin diminuarea inteligenţei, dereglări emoţionale şi volitive. Dacă vătămarea afectează personalitatea victimei, aceasta justifică majorarea despăgubirii. Suferinţele psihice şi dereglările de personalitate pot fi probate prin raportul de evaluare psihologică şi prin explicaţiile psihologului ce a consultat şi asistat victima. Sarcina avocatului/reprezentantului legal care apără interesele copilului victimă este de a dovedi prin mijloace probatorii circumstanţele pe care le invocă drept temei al pretenţiilor. Sarcina probaţiei devine mult mai dificilă în cazul suferinţelor psihice. Suferinţele psihice sunt greu sau uneori imposibil de demonstrat. Astfel, pentru a convinge instanţa de suferinţele psihice ale victimei minore, se recomandă descrierea detaliată a trăirilor copilului. La descrierea suferinţelor psihice un rol important îl deține raportul de evaluare psihologică în care sunt descrise suferinţele victimei, declaraţiile copilului, declaraţiile martorilor în partea ce se referă la suferinţa copilului. Ascultarea copiilor în cadrul procedurilor judiciare este un proces dificil şi ridică probleme speciale. Audierea copilului de o persoană care nu are specializări şi instruiri adecvate poate avea consecinţe nefaste asupra copilului implicat în procedurile judiciare. Audierea unui copil reprezintă un act procedural pentru a cărui reuşită este necesară respectarea mai multor reguli de bază, cum ar fi şi regula participării psihologului. Victimitatea este un complex potenţial de proprietăţi psihofizice care condiţionează incapacitatea victimei de a înţelege la timp caracterul acţiunilor infractorului, esenţa lor etico-morală şi consecinţele sociale şi de a elabora/realiza strategii eficiente de comportament în situații semnificative din punct de vedere comportamental [3, p. 265]. Psihologul este specialistul care posedă cunoştinţe în dezvoltarea copilului şi tehnici de sistenţă a acestora. Calitatea procesuală a psihologului este de specialist [4, p. 178]. Potrivit art. 87 Cod de procedură penală, specialist este persoana invitată pentru a participa la efectuarea unei acţiuni procesuale în cazurile prevăzute de cod şi care nu este interesată de rezultatul procesului penal [2]. Specialistul trebuie să posede suficiente cunoştinţe şi abilităţi pentru acordarea sprijinului necesar organului de urmărire penală sau instanţei de judecată. Specialistul este invitat în instanţă sau la organul de urmărire penală pentru a face concluzii directe. Opinia expusă de specialist nu substituie concluzia expertului. Evaluarea psihologică este un proces ce implică un scop bine precizat şi o serie de variabile specifice situaţiei. În procesul de evaluare psihologică se utilizează instrumente şi metode diverse, cum ar fi testarea psihologică, interviul, observaţia etc [3, p. 165]. Evaluarea psihologică se realizează de către psihologi specializaţi pe anumite domenii sau categorii de beneficiari (ex. psihologi specializaţi în asistenţa copiilor victime ale abuzului sau victime ale traficul şi exploatării sexuale etc.). În calitate de specialist, psihologul poate oferi organului de urmărire penală şi/sau instanţei de judecată informaţii cu referire la dezvoltarea psihologică a copilului victimă sau martor, gradul de tramatizare a victmei, precum şi pronosticul în ceea ce priveşte reabilitarea acestuia prin urmarea unui program de asistenţă. Psihologul va putea prezenta informațiile descrise doar în rezultatul unor măsurări de intervenţie realizate prin utilizarea diferitelor probe de evaluare (ex. aplicarea testelor psihologice, realizarea interviului), ceea ce presupune comunicarea şi interacţiunea prealabilă cu copilul. În cererea prin care se solicită audierea psihologului în calitate de specialist se recomandă a fi indicate şi următoarele aspecte: ‒ condiţiile şi durata de realizare a evaluării psihologice a copilului victimă a infracţiunii; ‒ experienţa de muncă a psihologului şi cunoştinţele/deprinderile speciale pentru acordarea ajutorului necesar instanţei; ‒ condiţiile de realizare a programului de reabilitare psihologică [8, p. 126]. Audierea copilului în condiţii speciale protejează copilul şi reduce posibilitatea audierii repetate, precum şi probabilitatea victimizării în rezultatul interacţiunii cu sistemul de justiţie. În cazul audierii suplimentare a victimei minore în şedinţa de judecată, copilul va fi retraumatizat şi va întâlni dificultăţi în relatarea retrăirilor sale. Astfel, repovestirea şi relatarea detaliată a suferinţelor fizice şi psihice suferite determină reactualizarea memoriei traumatizante ce poate avea aceeaşi valoare emoţională ca şi infracţiunea propriu-zisă. Reieșind din cele enunţate, pentru a proteja psihicul şi interesul superior al copilului, se recomandă depunerea diligenței pentru a evita audierea repetată sau suplimentară a copilului victimă în cadrul examinării acţiunii civile şi să facă uz de declaraţiile martorilor care ar putea să descrie retrăirile victimei. Astfel, în calitate de martor pot fi chemaţi părinţii copilului, alte persoane care îngrijesc sau interacționează cu copilul, profesorii, prietenii etc. Atunci când instanţa audiază în calitate de martori persoanele indicate mai sus, se recomandă de a fi să formulate întrebări care să releve stilul de viaţă al copilului, speranţele şi aşteptările până şi după săvârșirea infracţiunii, precum şi gradul de socializare cu colegii, reuşita şcolară până şi după infracţiune.