În mediul tradițional, informația (tezaurul de credințe, cunoștințe, experiențe, reglementări cutumiare etc.) acumulată de-a lungul timpului s-a transmis mereu din generație în generație, acest proces realizându-se în mod practic prin mecanismul transmiterii continuie a informației de la categoriile de vârstă înaintate spre cele tinere, atât prin comunicarea în cadrul instituțiilor tradiționale (claca, șezătoarea, activitățile cetei de feciori, hora, rodina/merinzii, cumetria, nunta, înmormântarea, manifestările tradiționale calendarice etc.), cât și în cadrul vieții cotidiene. Adolescența reprezintă o categorie de vârstă intermediară – între copilărie și tinerețe. Categoria de vârstă a adolescenței cuprinde indivizii (băieți și fete), a căror dezvoltare fizică se află în perioada, când se vădesc începuturile maturizării sexuale până la atingerea gradului de maturitate, ce asigură capacitatea de naștere, asigurare materială și educare a copiilor. În societatea tradițională, nivelul de dezvoltare fizică era pus, de regulă, în corelare cu capacitatea omului de a munci. Copiii începeau să cunoască ABC-urile lumii ce îi înconjoară și învațau a munci, cu prevalare, prin intermediul jocului. Tinerii, împliniți deja sub aspectul maturizării sexuale, se integrau în cetele premaritale masculine sau feminine, care aveau funcții inițiatice, instructive (de cunoaștere spirituală, precum și de cunoaștere a modelelor de comportament feminin și masculin în familie și societate) etc., aceștia intrând în perioada perfecționării măiestriei de a munci, un fapt important, ce îi susținea în concurența premaritală. Adolescenții, ca reprezentanți ai vârstei intermediare între copii și tineri, trebuiau să devină conștienți că fac parte dintr-un anumit grup de gen (demarau practicile tradiționale de înfrățire și însurățire), să învețe datinile neamului și să învețe a munci, cu toată implicarea practică.