Coraportul dintre buna ştiinţă şi modalitatea normativă a intenţiei infracţionale
Închide
Articolul precedent
Articolul urmator
722 20
Ultima descărcare din IBN:
2023-04-10 21:32
Căutarea după subiecte
similare conform CZU
343.222 (48)
Drept penal în general (860)
SM ISO690:2012
COPEŢCHI, Stanislav. Coraportul dintre buna ştiinţă şi modalitatea normativă a intenţiei infracţionale. In: Integrare prin cercetare și inovare.: Științe juridice și economice, 7-8 noiembrie 2020, Chișinău. Chisinau, Republica Moldova: CEP USM, 2020, Vol.1, R, SJE, pp. 17-21. ISBN 978-9975-152-49-5.
EXPORT metadate:
Google Scholar
Crossref
CERIF

DataCite
Dublin Core
Integrare prin cercetare și inovare.
Vol.1, R, SJE, 2020
Conferința "Integrare prin cercetare și inovare"
Chișinău, Moldova, 7-8 noiembrie 2020

Coraportul dintre buna ştiinţă şi modalitatea normativă a intenţiei infracţionale

CZU: 343.222

Pag. 17-21

Copeţchi Stanislav
 
Universitatea de Stat din Moldova
 
Disponibil în IBN: 8 noiembrie 2020


Rezumat

În teoria dreptului penal, precum şi în practica de aplicare a normelor de drept, se profilează tot mai des următoarea întrebare: care este forma vinovăţiei cu care poate acţiona făptuitorul în ipoteza în care legiuitorul prevede sintagma „bună ştiinţă” în textul normei de incriminare (fie ca expresie a semnului constitutiv în cadrul componenţei de bază, fie ca expresie a semnului circumstanţial agravant)? Mai cu seamă, întrebarea respectivă îşi are sorgintea în textul unor statuări, făcute relativ recent, de către Curtea Constituţională a Republicii Moldova în hotărârea sa privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 307 Cod penal (răspunderea penală a judecătorilor), nr.12 din 28.03.2017 [1]. In concreto, Curtea a subliniat următoarele: „[…] instituirea la art.307 din Codul penal a sintagmei „pronunţarea cu bună ştiinţă” legiuitorul a stabilit expres că judecătorul poate fi tras la răspundere penală pentru această componență de infracțiune doar exclusiv în cazul în care este demonstrată intenția acestuia de a pronunța hotărârea, sentinţa, decizia sau încheierea contrar prevederilor legale” (pct.88); „[…] judecătorii … pot fi trași la răspundere penală în temeiul art.307 din Codul penal doar în cazul în care este probată indubitabil, dincolo de orice îndoială rezonabilă, intenția directă în pronunțarea unei hotărâri, sentințe, decizii sau încheieri contrare legii” (pct.98). Să însemne oare că dacă textul normei de incriminare prevede sintagma „bună ştiinţă” făptuitorul trebuie să manifeste, în exclusivitate, intenţie directă faţă de cele comise? Răspunzând la această întrebare, vom reproduce concepţia lui V.Stati, în corespundere cu care „buna știință nu se identifică cu intenția directă, reprezentând o condiție suplimentară’’ [2, p.56]. Într-adevăr, intenţia directă şi buna ştiinţă se pot intersecta. În acelaşi timp, buna ştiinţă nu implică, în mod automat, manifestarea intenţiei directe faţă de cele comise. Putem sesiza cazuri când făptuitorul acţionează cu intenţie indirectă, deşi manifestă bună ştiinţă. Este cazul componenţelor materiale de infracţiune, atunci când buna ştiinţă este înscrisă în tiparul normei de incriminare. În calitate de exemplu, vom invoca cazul omorului săvârşit cu intenţie indirectă a unui minor despre care făptuitorul cunoştea cu exactitate (fără echivoc) că acesta nu atinse vârsta de 18 ani. În această ipoteză expresia „bună ştiinţă” denotă că, în momentul săvârşirii infracţiunii, făptuitorul cunoştea cu certitudine despre vârsta minoră a victimei [3, p.189]. De fapt, remarcăm că sintagma „buna ştiinţă”, indiferent de contextul legislativ în care este folosită (în calitate de expresie menită sa caracterizeze atitudinea făptuitorului faţă de: a) statutul special al victimei (de exemplu: lit.e) alin.(2) art.145, lit.a) alin.(2) art.150, lit.b) alin.(2) art.151 CP RM etc.), b) obiectul material/imaterial al infracţiunii (de exemplu: informaţia, ocrotită de lege, despre viaţa personală ce constituie secret personal sau familial al altei persoane, în contextul infracţiunii prevăzute la art.177 CP RM, prospectul emisiei care conţine informaţii neautentice, în contextul infracţiunii prevăzute la art.245 CP RM, declaraţia mincinoasă, în contextul infracţiunii prevăzute la art.312 CP RM etc.); c) mijlocul săvârşirii infracţiunii (de exemplu: informaţia falsă, în contextul infracţiunii prevăzute la art.238 CP RM etc.); d) etc.) presupune certitudinea pe care o are făptuitorul cu privire la unele împrejurări în care acţionează. Făptuitorul ştie cu exactitate că persoana omorâtă este minor, că declaraţia prezentată în cadrul procesului este mincinoasă, că prospectul emisiei conţine informaţii neautentice etc. De exemplu, în conjunctura infracţiunilor prevăzute la art.238 CP RM (dobândirea creditului, împrumutului sau a despăgubirii/indemnizaţiei de asigurare prin înşelăciune), S.Prodan evocă că sintagma „bună ştiinţă” indică asupra faptului că subiectul cunoaşte din timp că informaţiile, pe care el le prezintă instituţiei financiare sunt false [4, p.214-215]. Observăm că, în cea din urmă ipoteză, certitudinea privind informaţia falsă prezentată este întemeiată pe cunoaşterea din timp a falsităţii informaţiei. În cele din urmă, subliniem că cele două categorii juridice (intenţia, pe de o parte, şi buna ştiinţă, pe de altă parte), reflectă sfere diferite de exprimare a atitudinii psihice a făptuitorului (deşi, acestea se intersec tează). Tocmai de aceea, în cazul infracţiunilor materiale făptuitorul poate să manifeste intenţie indirectă, chiar şi atunci când legiuitorul prevede buna ştiinţă în textul normei incriminatorii. Totodată, în Partea Specială a Codului penal observăm foarte multe infracţiuni formale ce conţin în dispoziţia normei sintagma „bună ştiinţă” (de exemplu: art.163, art.164, alin.(2) art.2641 CP RM etc.). Fiind infracţiuni formale nu pot fi comise cu intenţie indirectă; or, intenţia indirectă este imposibil de atestat în cazul infracţiunilor formale. Intenţia indirectă este posibilă doar în cazul infracţiunilor materiale (de rezultat). Prin definiţie, intenţia indirectă presupune, inter alia, previziunea urmărilor prejudiciabile şi admiterea conştientă a survenirii acestora. Deci, intenţia indirectă este sesizată în raport cu urmarea prejudiciabilă. În această ipoteză, nu sintagma „bună ştiinţă”, folosită de legiuitor la descrierea ilicitului penal, ne îndeamnă spre concluzia că infracţiunea poate fi săvârşită, în exclusivitate, cu intenţie directă. La această concluzie ne îndeamnă structura componenţei de infracţiune: dacă componenţa de infracţiune este formală atunci făptuitorul poate să manifeste doar intenţie directă. Per a contrario, în ipoteza unei componenţe materiale făptuitorul poate să acţioneze şi cu intenţie indirectă, chiar dacă textul normei de incriminare conţine sintagma „bună ştiinţă”. Drept excepţie, doar în cazul infracţiunilor materiale unde intenţia este calificată prin scop (adică, scopul este semn obligatoriu), făptuitorul poate să acţioneze, în exclusivitate, cu intenţie directă. Cert este că buna ştiinţă e compatibilă doar cu ipoteza în care făptuitorul manifestă intenţie, nu şi imprudenţă faţă de fapta prejudiciabilă comisă. În raport cu urmarea prejudiciabilă însă, acesta poate să manifeste şi imprudenţă (de exemplu: în cazul infracţiunii de lăsare în primejdie în variantă agravată (alin.(2) art.163 CP RM) făptuitorul manifestă intenţie faţă de fapta prejudiciabilă şi imprudenţă faţă de urmarea prejudiciabilă). În concluzie, sintagma „bună ştiinţă” nu se suprapune cu intenţia directă. Supra, am arătat că, în unele cazuri, făptuitorul poate să manifeste intenţie indirectă faţă de cele comise, deşi în textul normei de incriminare este înscrisă sintagma „bună ştiinţă”. Deci, buna ştiinţă constituie un complement al intenţiei (indiferent de forma acesteia). Buna ştiinţă îi imprimă un conţinut anume intenţiei. Mai exact, buna ştiinţă suplimentează conţinutul atitudinii psihice a făptuitorului faţă de cele comise, subliniind cunoaşterea certă pe care trebuie să o manifeste făptuitorul în raport cu unele semne constitutive obiective. Atunci când legea cere prezenţa bunei ştiinţe este imperios ca făptuitorul să manifeste certitudine faţă de împrejurarea în care a acţionat. În caz contrar, cele comise, fie nu pot constitui infracţiune, în general, fie pot cădea sub incidenţa unei alte norme de incriminare decât sub imperiul normei care cere prezenţa bunei ştiinţe. Acest lucru e valabil chiar şi în situaţia în care făptuitorul acţionează cu forma vinovăţiei cerută de lege. Pentru prima ipoteză (când cele comise nu pot constitui infracţiune) sunt elocvente afirmaţiile lui V.Stati, evocate în contextul art.307 CP RM: „În art.307 CP RM sintagma „cu bună știință’’ exprimă certitudinea făptuitorului că actul procedural, pe care acesta îl pronunţă, nu corespunde legii. În absența unei asemenea certitudini, lipseşte temeiul aplicării art.307 CP RM. Aceasta chiar dacă făptuitorul manifestă intenție directă, adică: 1) îşi dă seama că pronunţă o hotărâre, sentinţă, decizie sau încheiere contrară legii și 2) dorește să pronunțe un astfel de act procedural. Or, a avea certitudinea că actul procedural este contrar legii este mai mult decât a-ți da seama că acest act este contrar legii” [2, p.57]. Pentru cea de-a doua ipoteză (când cele comise pot cădea sub incidenţa unei alte norme de incriminare, decât sub imperiul normei care cere prezenţa bunei ştiinţe) evocăm cazul violului unei minore cu vârsta de 17 ani atunci când făptuitorul crede în mod eronat că aceasta a atins vârsta majoratului. În acest caz, cele comise necesită a fi calificate în baza alin.(1) art.171 CP RM, nu însă în baza lit.b) alin.(2) art.171 CP RM.