În ultimii trei ani, în mediul educațional din Republica Moldova au fost înregistrate: în 2017 – 4.666 de cazuri de violență fizică; 2.417 cazuri de violență emoțională; în 2018 – 4.387 de cazuri de violență fizică; 2.514 de cazuri de violență emoțională; în 2019 – 4.529 de cazuri de violență fizică; 2.562 de cazuri de violență emoțională [1]. Astfel de cazuri se caracterizează prin trăsături comune: au de suferit onoarea, demnitatea, libertatea psihică, integritatea fizică sau psihică, integritatea corporală sau sănătatea persoanei; în cele mai multe cazuri, victimă este educabilul (preșcolarul, elevul, studentul etc.); adesea, ca mijloace de săvârșire a faptei evoluează tehnologiile informaţionale sau comunicaţiile electronice; deseori, ca mod de săvârșire a faptei apare modul public. Hărțuirea în mediul educațional influențează negativ prezența, capacitățile și motivația de învățare a educabililor, precum și reușita lor academică. Din cauza hărțuirii, educabilii abandonează instituția de învățământ, fiind lipsiți de posibilitatea de a-și realiza pe deplin dreptul la educație. Relațiile dintre educabili, dintre educabili și personalul instituției de învățământ au o influență colosală asupra formării personalității educabililor și socializării lor ulterioare. Hărțuirea lasă urme pe toată viața, influențând dezvoltarea emoțională, cognitivă, fizică, psihologică și comportamentul persoanei. Hărțuirea slăbește conexiunea educabililor cu instituția de învățământ, le provoacă sentimente de frică și insecuritate – fenomene care sunt din start incompatibile cu scopurile educației și vin în contradicție cu dreptul de a învăța într-un mediu sigur și prietenos [2, p. 9]. Într-adevăr, hărțuirea poate avea urmări grave, adesea ireversibile, care pot include traume psihologice ce pot marca întreaga viață ulterioară a victimei. Prin incriminarea în 2010 a hărțuirii sexuale, legiuitorul autohton a conștientizat doar în parte gravitatea acestui fenomen, întrucât pericolul social al hărțuirii nonsexuale în mediul educațional rămâne a fi subestimat de legiuitorul autohton. Desigur, având în vedere specificul mediului educațional, prevenirea reprezintă cea mai indicată măsură pentru a reduce incidența fenomenului hărțuirii. Această măsură ar trebui să implice intervenția timpurie prin raportare și educare, înainte de a se ajunge la escaladarea conduitei deviante și la criminalizarea acesteia. În atare sens, măsurile de prevenire a hărțuirii, specificate în Codul educației și în regulamentele instituționale, acționează ca un element de descurajare a conduitei deviante din mediul educațional, pentru ca toți cei conectați la acest mediu să realizeze că există modalități de comportament acceptabile și inacceptabile. În unele situații, măsurile de prevenție fie nu sunt suficiente, fie ar fi tardive. În asemenea situațiii, anumite forme de hărțuire non-sexuală pot atrage răspunderea în baza art. 150, 151, 152, 155; 1661 sau 287 CP RM ori a art. 69, 70, 78 sau 354 Cod contravențional. Alte forme de hărțuire nonsexuală nu cad sub incidența acestor norme: îngrădirea posibilităţii de exprimare a victimei; luarea în derâdere; poreclire; tachinare; respingere; izolare; ostracizare; implicarea în viaţa personală a victimei; evaluarea/clasarea tendențioasă a caracteristicilor personale ale victimei; manipularea/montarea prietenilor sau colegilor împotriva victimei; utilizarea tehnologiilor informaţionale sau a comunicaţiilor electronice într-un mod care ar putea să provoace victimei anxietate sau temere etc. Analizând oportunitatea incriminării hărțuirii nonsexuale care îmbracă astfel de forme, trebuie să manifestăm maximă prudență. Mai ales în privința minorilor, răspunderea penală ar trebui aplicată ca ultima ratio și doar în cazurile în care mijloacele extrapenale sunt ineficiente, adică nu au efectul preventiv și disuasiv scontat. Incriminarea hărțuirii nonsexuale, ce scapă incidenței normelor penale în vigoare, ar trebui să urmărească descurajarea eficientă a comiterii unor astfel de fapte și, totodată, să reflecte adecvat gravitatea faptei săvârșite. Tratamentul penal s-ar justifica doar în acele cazuri când urmările prejudiciabile ale hărțuirii nonsexuale, ce scapă incidenței normelor penale în vigoare, ar fi suficient de periculoase și dăunătoare. În toate celelalte cazuri, ar trebui să vorbim despre un exces de incriminare. Există modele care ar putea servi ca fundament pentru o eventuală incriminare a hărțuirii non-sexuale ce scapă incidenței normelor penale în vigoare. De exemplu, într-un proiect legislativ care datează din 2009, s-a încercat stabilirea în art. 153 CP RM a răspunderii pentru lovirea sau cauzarea leziunilor corporale uşoare copiilor [3]. Acest model este carent, deoarece se referă: 1) exclusiv la violența fizică de o intensitate redusă; 2) nu la un educabil, ci la o victimă minoră oarecare, indiferent de mediul la care aceasta este conectată (familie, comunitate, instituție), ceea ce ar face dificilă delimitarea, de exemplu, de violența în familie. Un alt model este cel reprezentat de Secțiunea 60E din Codul penal al Noului Wales de Sud. Această normă prevede răspunderea pentru agresarea, urmărirea, hărțuirea sau intimidarea unui elev sau membru al personalului unei școli în timp ce aceștia participă la procesul educațional, dacă fapta în cauză se poate solda cu vătămări corporale [4]. De această dată, dispoziția se referă la oricare subiect, care însă poate să se afle doar în mediul școlar la care este conectată victima. Observăm că victimă poate fi atât un elev, cât și un reprezentant al personalului școlii. Totodată, ca neajuns poate fi numită restrângerea sferei de aplicare a normei analizate la faptele comise într-o școală, fiind astfel excluse alte instituții de învățământ. Un alt model, implementat în Secțiunea 192 din Codul penal al Tasmaniei, presupune incriminarea urmăririi (stalking) în paralel cu hărțuirea (bullying), cu condiția că astfel de fapte ar putea să provoace victimei vătămări fizice sau psihice, inclusiv autovătămare, umilire extremă, anxietate sau temere [5]. Avantajul unui asemenea model este că el ar putea fi ușor adaptat conținutului art. 782 Cod contravențional al Republicii Moldova (care prevede răspunderea pentru actele de persecuție în accepțiunea de stalking), în vederea extrapolării acestui conținut la hărțuirea nonsexuală. Nu poate fi trecut cu vederea nici modelul propus în art. 1734 Cod cu privire la contravențiile administrative al Ucrainei. Acest articol prevede răspunderea pentru orice hărțuire (inclusiv cea sexuală) în privința unui participant la procesul educațional [6]. Remarcăm că, în acest caz, subiect poate fi doar participantul la procesul educațional. Dezavantajul vădit al normei analizate îl constituie sancțiunile care nu sunt întotdeauna proporționale cu gradul de pericol social al faptei săvârșite. Ideile pozitive, care transpar din modelele prezentate mai sus, pot fi îmbinate cu alte soluții posibile de incriminare a hărțuirii nonsexuale ce scapă incidenței normelor penale în vigoare. Astfel, ca posibile soluții alternative punctăm: 1) diferențierea răspunderii pentru o asemenea faptă, în funcție de gradul de pericol social, după asemănarea art. 781 din Codul contravențional și a art. 2011 CP RM; 2) prevederea, în cadrul art. 78 din Codul contravențional și al art. 145, 151, 152, 155 CP RM, a unei circumstanțe agravante care să vizeze săvârșirea faptei în mediul educațional; 3) incriminarea, în cadrul unei singure norme din Codul penal, exclusiv a hărțuirii nonsexuale propriu-zise, care s-ar referi la orice mediu (de muncă, educațional, stradal, virtual etc.).