Cultura tradițională este cultura oralității prin definiție. În sistemul ei, cuvântul, ca vehicul principal al sensurilor comunicate și percepute, textele consacrate de tradiție, precum sunt rugăciunea, orația, legământul, jurământul, vorbirea în ansamblu, păstrează relații semantice de ordin sacral care, din a doua jumătate a secolului XX, au ieșit din uz sau au pierdut din consistența culturală. Pentru o mai bună cunoaștere a acestui domeniu important, așa cum demonstrează factologia acumulată în baza cercetărilor de teren și prin contribuția altor autori, ne propunem să relevăm obiceiurile care au aceste rosturi, analizând structura, rolurile, funcțiile, semnificațiile lor în context cultural. Ca exemple edificatoare, vom scruta diverse obiceiuri care țin de vârstele omului, pragurile anului, diverse activități sociale și economice, pentru a determina rostul acestor forme culturale în articularea și armonizarea comunității umane. În acest scop, ni s-au părut instructive și contextele literare (orații, proverbe, zicători, cântece, descântece) în care aceste forme sunt încadrate. Este de remarcat modul în care conlucrează, în scenariul obiceiului, diverse limbaje: verbal, gestual, obiectual etc. și coduri: alimentar, vestimentar, vegetal etc. Dintre multiplele structuri care se pretează acestei analize, urmărim fapte culturale de mare rezonanță socială, precum Botezul (Cumetria), Suratele, Frăția de cruce, Legământul, Conocăria, Pocloanele, Iertăciunea, Jurământul, Binecuvântarea, evidențiind și instituțiile care au elaborat și promovează aceste înțelegeri multilaterale prin intermediul obiceiurilor. Generalizăm că aceste forme ale practicii culturale au, la prima vedere, rostul de a lega sau legaliza anumite relații interumane, în cadrul grupurilor sociale, pentru a le valida și a le perpetua în timp, dar, examinate mai atent, demonstrează lianturi mult mai complexe pe plan social, divin și cosmic.