Dacă vom urmări un act de comunicare dintre pedagog şi student/masterand, vom observa că mesajul, care este emis de unul şi recepţionat de altul, constituie nu numai cuvinte, ci şi gesturi, mimică, privire, formule de amplasare în spaţiu a vorbitorilor. Aceste elemente, percepute de interlocutori în relaţiile de comunicare sunt, deseori, mai expresive decât conţinutul verbal. Ele au un efect direct şi permit constatarea, la moment, a condiţiilor comunicării (dorinţa sau ne-dorinţa de a favoriza comunicarea, gradul de oficializare, atitudinea faţă de interlocutor, starea emoţională a partenerilor etc.). Tradiţional, pedagogii pun accent pe mesajul verbal şi, deseori, subapreciază mijloacele neverbale, fie din necunoaştere, fie din prejudecata că cuvintele constituie consistenţa de conţinut. Acest fapt deteriorează mesajul didactic şi diminuează influenţa lui formativă.

If we follow an act of communication between pedagogue and student/master student, we will notice that the message, which is issued by one and received by the other, constitutes not only words, but also gestures, facial expressions, look, formulas of spatial placement of speakers. These elements, perceived by the interlocutors in the communication relations, are often more expressive than the verbal content. They have a direct effect and allow the ascertainment, at the moment, of the communication conditions (desire or unwillingness to favour the communication, the degree of formalization, the attitude towards the interlocutor, the emotional state of the partners etc.). Traditionally, pedagogues emphasize the verbal message and often underestimate the nonverbal means, either out of ignorance or out of prejudice that words constitute the consistency of content. This damages the didactic message and diminishes its formative influence.