Orice stat, orice societate își dorește să dispună de o justiție reală și eficientă, care ar rezolva toate litigiile civile, administrative și penale, care ar restabili drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanelor fizice și juridice. În trecutul nu prea îndepărtat de până la anul 1990, justiția nu era recunoscută ca o parte a puterii de stat. Ea era privită ca o continuare a puterii politice, fiind numită „cenușăreasa” societății. Ceea ce nu putea rezolva politicul, era pus pe umerii justiției. Începutul anilor ’90 a constituit perioada trecerii de la statul sovietic totalitar la statul de drept și democratic, de la dominația excesivă a unui partid politic la pluripartitism și pluralismul de opinii, de la o economie hipercentralizată la o economie de piață, de la proprietatea obștească și cooperatistcolhoznică la proprietatea de stat și privată și altele. Perioada de tranziție cerea insistent să fie instituite mecanisme de independență a justiției, de independență a mass-media și de protecție a drepturilor și libertăților omului. La consolidarea acestor deziderate au servit Declarația suveranității (23.06.90) și Decretul cu privire la puterea de stat. (27.07.90) Tot în această perioadă, Republica Moldova a aderat la Declarația Universală a Drepturilor Omului (28.07.90) și la Pactele internaționale cu privire la drepturile civile și politice și cu privire la drepturile economice, sociale și culturale. (28.07.90) Aceste acte naționale și internaționale au contribuit la formarea în Republica Moldova a puterii de stat și introducerea principiilor statului de drept, separației ramurilor puterii în puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească și trecerea de la sistemul socialist de drept la sistemul național de drept, bazat pe familia sau sistemul juridic continental. În Republica Moldova, justiția este înfăptuită de instanțele judecătorești. Anume judecătorul, ca reprezentant al puterii judecătorești, pronunță actul puterii. Lui îi este încredințată o parte a puterii de stat. Însă la înfăptuirea justiției contribuie și alte instituții: procuratura, avocatura, organele de urmărire penală, poliția și alte organe de drept. În doctrină, noțiunea de justiție este redată sub mai multe aspecte, cum ar fi: - justiția este un sentiment de echitate și dreptate; - justiția este o funcție, care semnifică acțiunea de a judeca, de a restabili adevărul și de a pronunța dreptul cu ocazia unei contestații, în acest sens se spune că judecătorul împarte justiția; - justiția cuprinde ansamblul instanțelor judecătorești, prin care se poate exercita funcția judiciară. În asemenea caz, justiția se identifică cu aparatul administrativ. Din această perspectivă, justiția este un serviciu public al statului. Statul, prin intermediul instanțelor sale judecătorești, deține monopolul justiției. Justiția, ca funcție de a judeca, presupune nu numai independența funcțională și individuală a judecătorilor, ci și independența instanțelor judecătorești și a puterii judecătorești atât în însuși interiorul sistemului judiciar, cât și în raport cu alte organe statale. Potrivit Concepției reformei judiciare și de drept (21.06.94), art. 1, 2, 6, 114-1251 din Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994 (în vigoare de la 27.08.1994) și legislației ulterioare (Cu privire la organizarea judecătorească, Cu privire la statutul judecătorului, Cu privire la Curtea Supremă de Justiție, Cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii și altele), justiția este o formă specifică de exercitare de către stat a funcției sale interne de apărare a ordinii de drept, de ocrotire a proprietății, a drepturilor și libertăților constituționale (art. 15-54 din Constituție). În opinia savantului român Tudor Drăganu: - puterea judecătorească se înfăptuiește de judecători, care se supun numai legii. Judecătorii sunt independenți și nu pot fi influențați de nici o autoritate a statului; - puterea judecătorească se manifestă în hotărâri (decizii, sentințe) care se referă numai la cazul examinat; - puterea judecătorească se manifestă prin hotărâri a posteriori. Judecătorul activează numai după ce s-a produs un fapt, prin intermediul căruia s-a încălcat ordinea de drept sau la prezența unui fapt cu potențial generator de conflict. Astfel, puterea judecătorească se deosebește atât de puterea legislativă, cât și de puterea executivă, al căror obiect îl constituie, de regulă, prin acțiuni individuale de viitor: în virtutea principiului neretroactivității legii, legiuitorul creează norme pentru viitor, iar executivul, aplicând legea, dezvoltă normele legale prin reglementări detaliate; - hotărârile judecătorești au autoritate și se răsfrâng asupra obiectului dedus justiției, asupra părților și participanților la proces, asupra raporturilor din litigiu, pe când actele normative au, de regulă, un caracter general impersonal, fiind aplicabile unui număr nedefinit de persoane; - actele administrative sunt, de regulă, revocabile, legiuitorul este, de asemenea, în drept să abroge sau să modifice legile pe care le-a adoptat – posibilitate ce nu este aplicabilă hotărârilor judecătorești definitive; - organele jurisdicționale sunt obligate să-și motiveze hotărârile. Atare obligație, ce se prezintă ca o garanție de legalitate, nu se întâlnește în activitatea autorității legislative și celei executive; - puterea judecătorească nu se exercită decât la cerere, spre deosebire de puterea legislativă și executivă care, de regulă, acționează din oficiu; - procedura în fața instanțelor judecătorești este supusă unui anumit formalism specific procesual, care nu se regăsește în activitatea autorității legislative și celei executive și care se distinge printr-o serie de principii de drept judiciar, cum ar fi: contradictorialitatea, caracterul public al dezbaterilor judiciare etc. Puterea judecătorească, fiind situată în același compartiment din Constituție – titlul III, intitulat „Autoritățile publice”, colaborează cu puterea legislativă și puterea executivă „în exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituției”. (art. 6) Este semnificativ faptul că măsurile dedicate problemelor asigurării independenței justiției se desfășoară în Ziua Internațională a Drepturilor Omului cu participarea invitaților de onoare: Eduard Serbenko, secretar de stat al Ministerului Justiției, Mihail Cotorobai, Avocat al Poporului, Domnica Manole, judecător al Curții Constituționale. Domniile lor au menționat însemnătatea continuității și conexiunii profesionale între generațiile de juriști. Destul de interesantă a fost simularea procesului jurisdicțional. Organizatorii au selectat foarte reușit o sesizare și o hotărâre reală din jurisprudența Curții Constituționale. Independența financiară a justiției, care a constituit tema procesului simulat, se înscrie pe deplin în tematica conferinței. Potrivit programului, participanții la conferință – studenții și profesorii Universității de Studii Europene împreună cu colegii lor de la Academia de Poliție „Ștefan cel Mare”, Universitatea Tehnică a Moldovei și Universitatea de Stat din Moldova – au prezentat peste 30 de rapoarte la compartimentele: „Standardele internaționale și naționale de înfăptuire a justiției”, „Înfăptuirea actului de justiție prin asigurarea garanțiilor de independență a judecătorului”, „Înfăptuirea actului de justiție prin asigurarea garanțiilor de independență a învinuirii și apărării” și „Justiția și mass-media”. Programul Conferinței, dedicate Declarației Universale a Drepturilor Omului, act adoptat de către Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția nr. 217-A din 10 decembrie 1948, va fi de un real folos pentru viitorii specialiști în conștientizarea și apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale omului, în funcțiile pe care le vor ocupa în organele de drept după finisarea studiilor de licențiat în drept.