Moving heritage has never been a problem of engineering. From technical point of view, when heritage became a doctrinal issue, everything was technically achievable already. Present understanding of built heritage is more and more connected to the place where such heritage was constructed and still, less and less related to its materiality. In the early sixties, Salvaging Abu Simbel in the early sixties overexposed this issue of deep link between a monument and its place. It was of such magnitude that even contributed directly to the World Heritage Convention. After more than half a century, due to new technologies and due to many changes in the way heritage is perceived, it appears that concepts of “place” and “reconstruction” tend to become less and less restrictive, to the point that the core concepts of World Heritage - “authenticity” and “integrity” - may become very difficult to assess at a certain moment. At least one position on Romania’s heritage in the World Heritage List is affected by the possibility of “dismantling, transfer and reinstatement at a suitable location” stated by the Granada Convention for the protection of architectural heritage of Europe. The wooden churches are movable by tradition, and this aspect is better reflected in the revised principles of Venice Charter reflected in ICOMOS Australia’s Burra Charter and, more recently, in Nara Document on Authenticity. However, having already so many precedents already, where else could we anymore trace a border line between acceptable and non-acceptable of such transfers and reconstructions in respect of authenticity and integrity? If such a line can be traced, does this mean then that a principle may be negotiable? Can it be properly set in a clear regulation or methodology?

Realocarea moștenirii culturale nu a fost niciodată o problemă de inginerie. Din punct de vedere tehnic, când moștenirea a devenit o problemă doctrinară, totul era deja posibil din punct de vedere tehnic. Înțelegerea actuală a moștenirii construite este din ce în ce mai mult legată de locul în care a fost construit un astfel de patrimoniu și încă, tot mai puțin legată de materialitatea ei. Salvarea monumentului lui Abu Simbel de la începutul anilor șaizeci a supraexpus această problemă a legăturii profunde între un monument și locul său. Această a avut un impact de amploare, încât a contribuit chiar la elaborarea Convenției Patrimoniului Mondial. După mai bine de jumătate de secol, datorită noilor tehnologii și datorită multor schimbări în modul în care este perceput patrimoniul, se pare că conceptele de „loc” și „reconstrucție” tind să devină din ce în ce mai puțin restrictive, până la punctul în care conceptele de bază ale Patrimoniului Mondial - „autenticitate” și „integritate” - pot deveni foarte dificil de evaluat într-un anumit moment. Cel puțin o poziție asupra patrimoniului României din Lista Patrimoniului Mondial este afectată de posibilitatea „dezmembrării, transferului și reintegrării într-o locație adecvată”, declarată de Convenția de la Granada pentru protecția patrimoniului arhitectural al Europei. Bisericile din lemn sunt mobile după tradiție, iar acest aspect este mai bine reflectat în principiile revizuite ale Cartei ICOMOS de la Veneția reflectate în Carta Burra și, mai recent, în Documentul Nara privind autenticitatea. Dar având deja atât de multe precedente, unde am mai putea urmări o linie de frontieră între acceptabil și neacceptabil de astfel de transferuri și reconstrucții în ceea ce privește autenticitatea și integritatea? Dacă se poate urmări o astfel de linie, inseamnă oare că un principiu poate fi negociabil? Poate fi stabilit corect într-o reglementare sau o metodologie clară?