Tradiție seculară a comunităților rurale de pe ambele maluri ale Prutului,  Hora satului, alături de alte valori identitare cum ar fi limba, cântecul, dansul, portul traditional, este un simbol și, în același timp, o marcă distinctivă a culturii noastre etnice. Sărbătorile de Paște reprezintă unul din marile prilejuri ale anului calendaristic, care convoacă întregul sat. Încheierea Postului Mare era altădată marcată printr-un eveniment cu puternică semnificație identitară – Hora satului. În sensul evocat, demersul propune o privire panoramică cu referire la acest element de cultură colectivă tradițională, practicat sub forma unei petreceri desfășurate, de regulă, în a doua zi după Înviere, care continua pe parcursul anului în zilele de duminică și în zilele mai importante ale calendarului religios. Joc popular cu caracter ceremonial, performat în variante cu denumiri diferite, hora este cel mai complex și răspândit produs artistico-coreic autohton. Apelând pe parcurs la surse documentare vechi și recente, atragem atenția asupra arhaicității fenomenului horal, care își are rădăcinile în kolabrismosul tracic, de unde au evoluat variantele naționale similare ale acestui joc la popoarele din Balcani (la albanezi, bosniaci, bulgari, croați, macedonieni, muntenegreni, sârbi, cloveni), sudul și estul Europei (la greci, belaruși, polonezi, ruși, ucraineni). În cultura carpatică, hora, ca produs coregrafic, este atestată acum șase milenii pe un suport antropomorf cucutenian în nordul Moldovei (comuna Bodeștii de Jos, jud. Neamț), care reproduce șase statuete feminine, reunite în horă. De cultura Cucuteni aparține și un alt artefact de conotație similară, descoperit în sudul Moldovei (localitatea Berești, jud. Galați), care redă plastic imaginea figurinelor lucrate în lut, prinse într-o horă în mișcare. Ambele vestigii transmit de-a lungul mileniilor arhetipul unei datini strămoșești. Prima relatare scrisă a horei aparține lui D. Cantemir în „Descriptio Moldaviae” (1716), mai apoi dansul este observat și descris de Fr. J. Sulzer în „Istoria Daciei transalpine…” (1781-1782 ). Întâlnită până în prezent în repertoriul obiceiurilor pascale, Hora satului  rămâne a fi un model ancestral de manifestare spirituală în cultura etnică orală, chiar dacă în ultima jumătate de secol această instituție a comunității rurale s-a distanțat cu pași rapizi de funcțiile ei tradiționale. Climatul politicoideologic instaurat după 1940 în Republica Moldova a accelerat procesul de devalorizare a fenomenului cultural abordat.