Comunicarea reprezintă, în sensul cel mai general, procesul transmiterii, recepţionării, stocării, prelucrării şi utilizării informaţiilor. Prezenţa ei caracterizează atât individul, cât şi societatea pe toate treptele dezvoltării lor. Pentru om, principalul mijloc de socializare îl reprezintă comunicarea, personalitatea lui structurându-se într-un spaţiu de comunicare care îi este propriu [5]. Comunicarea presupune reversibilitatea mesajelor în cadrul relaţiei care reuneşte două entităţi, chiar dacă mesajele nu sunt de acelaşi ordin. Ea implică crearea unui sens, în funcţie de corelările neîntrerupte dintre facultăţile noastre de percepere a semnalelor, de bogăţia vocabularului (pentru a le decodifica), de imaginaţie (pentru a le interpreta), ca şi de memorie, pentru a le menţine coerente, atunci când, la rândul nostru, devenim emiţători şi adresăm mesaje în retur [2]. Analizând boala şi problemele sale psihologice, psihologia medicală consideră că la determinarea bolii participă elemente foarte variate, ceea ce face ca aceasta să aibă felurite expresii. În cadrul bolii există atât manifestări legate direct de organicitate, cât şi manifestări funcţionale, biochimice şi, mai ales, suferinţa subiectivă, prima care-l preocupă pe bolnav. În acest fel, boala poate fi considerată o sinteză, realizată de bolnav, a tuturor senzaţiilor sale, pe care le trece prin filtrul psihicului său şi care, din acest motiv, reprezintă o reflectare fidelă a procesului fiziopatologic. Conştiinţa bolii este elementul care domină disproporţional asupra substratului real organo-lezional, rezistenţa la boală depinzând întotdeauna de imaginea pe care bolnavul şi-o face faţă de boala sa, de puterea pe care crede că o are pentru a înfrunta boala şi de încrederea în terapeut. Deci, boala ar fi un sistem regresiv în care apare o stare de alertă şi hipersensibilitate, cu rezonanţe emoţionale dinamice [6]. În faţa bolii, după Sivadon (1973), poziţia medicului şi a bolnavului sunt diferite. Dacă pentru medic boala este adesea privită ca o problemă ştiinţifică şi obiectivă, pentru bolnav ea este, în primul rând, o problemă emoţională şi subiectivă. Contactul terapeutului cu pacientul nu este numai un act terapeutic sau numai de morală, ci şi una şi cealaltă în acelaşi timp. Bolnavul va suporta suferinţa, în primul rând, în funcţie de personalitatea sa, va avea dubii sau momente de culpabilitate, dar la un moment dat, el se va hotărî să abordeze medicul. Momentul dat, subliniază Balint (1966), va fi ales numai de către bolnav, acesta fiind singurul lui privilegiu în cadrul relaţiei terapeut–bolnav; în continuare, terapeutul devine pentru pacient un suport psihologic, relaţiile dintre el şi bolnav fiind relaţii în care acesta din urmă caută dependenţa [1, 3]. În cadrul acestui contact interpersonal, terapeutul şi bolnavul nu se găsesc pe poziţii similare; bolnavul este cel mai dezavantajat, aflându-se sub influenţa suferinţei fizice şi morale, a reacţiei psihologice create de această situaţie, resimţind o stare de nesiguranţă. De aceea una dintre cele mai importante probleme în cadrul relaţiei terapeut–pacient – mai ales la început, dar nu numai – este aceea a comunicării, care este determinată de factori ca starea de anxietate a pacientului, ignoranţa sa, circumstanţele în care cere ajutor terapeutului etc., rolul acesteia fiind esenţial, mai ales cel al comunicării verbale interpersonale [6, 2]. Vorbind despre caracteristicile profesionale ale terapeutului, psihologia medicală şi psihoterapia stabilesc o serie de cerinţe din punctul de vedere al formării şi experienţei necesare unui bun terapeut, menţionând că, deşi acestea sunt foarte importante, nu trebuie pierdute din vedere caracteristicile personale şi umane, deoarece ele contribuie la stabilirea dialogului, a relaţiei şi a alianţei în lucru, referirile făcându-se, mai ales, asupra abilităţii de a comunica, voinţei de a ajuta şi capacităţii de a o face; toate acestea puse în legătură şi comentate prin prisma Eu-lui personal, al trăsăturilor de personalitate şi al calităţilor umane ale terapeutului [6].  I.Lupu şi I.Zanc (1999) enumeră, printre cauzele insuficientei comunicări între terapeut şi pacient, următoarele aspecte: ▪ Atitudinea profesională: unii medici consideră că educaţia sanitară a pacienţilor este foarte importantă şi, ca atare, îi acordă timp corespunzător, alţii privesc sarcina de a oferi informaţii pacienţilor ca pe una de liniştire, de înlăturare a anxietăţii fiind reţinuţi în a furniza informaţii pe motiv că ar cauza doar îngrijorare pacienţilor. ▪ Stilul de interviu: cea mai comună abordare, descrisă de obicei ca birocratică, este caracterizată printr-un sondaj eficient, o limitare a sensibilităţii pacientului şi care nu diferă mult de la un pacient la altul. Alţi medici au fost catalogaţi ca având un stil orientat spre persoană, stil în care empatia şi conştientizarea sentimentelor pacienţilor au făcut obiectul comunicării în timpul consultaţiei. ▪ Problema incertitudinii: menţinerea incertitudinii e una din căile prin care medicii menţin controlul atât asupra pacientului, cât şi asupra tratamentului. Omisiunea informării pacientului poate masca propria incertitudine a medicului, pe de o parte, pe de altă parte, poate menţine încrederea pacientului în eficacitatea tratamentului, limitându-i rolul în decizia medicală. ▪ Neîncrederea pacientului: slaba comunicare în relaţia medic–pacient a fost frecvent pusă pe seama barierelor create de diferenţele de clasă şi statut dintre medic şi pacienţii săi. Aceste diferenţe au efect atât asupra informaţiei, pe care pacienţii o transmit medicului, cât şi asupra abilităţii medicului de a obţine informaţia adecvată de la pacient.  ▪ Perspective diferite ale medicului şi pacientului: pot apărea dificultăţi de comunicare între medic şi pacient datorate perspectivelor diferite asupra stării de boală şi asupra obiectivului consultaţiei, perspective proprii fiecăruia dintre ei. Perspectiva medicului acordă importanţă raţionamentului ştiinţific şi datelor psihoclinice în diagnosticarea bolii. Perspectiva pacientului accentuează importanţa experienţei subiective a bolii şi semnificaţia duratei acestei experienţe. ▪ Dificultăţi legate de înţelegere şi memorie. Există câţiva factori care pot influenţa înţelegerea şi memorizarea informaţiilor în timpul consultaţiei: – posibilitatea ca medicii să folosească un limbaj foarte tehnic care să nu fie familiar pacientului; – cunoştinţele limitate ale pacienţilor cu privire la boală şi alte probleme medicale şi jena de a cere informaţii suplimentare;  – întâlnirea cu medicul trăită ca un motiv de agitaţie; – oferirea a prea multe date şi prea repede etc. [4, 6].  Printre efectele comunicării adecvate, Lupu şi Zanc (1999) enumeră:  1. Controlul durerii postoperatorii.  2. Reducerea anxietăţii şi stresului preoperator.  3. Respectarea indicaţiilor medicale.  4. Satisfacţia pacientului faţă de îngrijirea medicală primită [5].   Mai mult decât în alte domenii de activitate, în medicină, puterea terapeutului, imaginea de sine, responsabilitatea deosebită a actului terapeutic favorizează apariţia strategiilor de cunoaştere. Bolnavul este înainte de toate un om, adică un organism viu conştient de faptul că are un suflet. Terapeutul trebuie să convingă persoana bolnavă să-şi dezvolte toate aspectele personalităţii pentru ca boala să nu constituie o ocazie de a se retrage, de a rămâne pasiv. Persoanele grav bolnave pot, de asemenea, să dezvolte în ele speranţa ca factor de bunăstare. Dacă bolnavul nu găseşte ascultare, dialog, dacă nu este respectat de către terapeut, care trebuie să fie interlocutorul său privilegiat în cele trei dimensiuni (fizică, psihologică şi spirituală), îşi pierde speranţa şi încrederea în terapeut, terapie şi în capacitatea proprie de autoîngrijire şi autovindecare. Este indispensabil ca terapeutul să ţină cont de importanţa comunicării în relaţia terapeut– bolnav şi mai ales de influenţa acesteia asupra procesului de vindecare; în cadrul acestei relaţii terapeutul este primul instrument terapeutic.