Aprecierea interpersonală din perspectiva orientărilor implicite şi constructive
Închide
Articolul precedent
Articolul urmator
107 1
Ultima descărcare din IBN:
2020-11-16 15:39
SM ISO690:2012
PLATON, Carolina; PALADI, Aliona. Aprecierea interpersonală din perspectiva orientărilor implicite şi constructive. In: Integrare prin cercetare și inovare.Ştiinţe sociale . 26-28 septembrie 2013, Chișinău. Chisinau, Republica Moldova: CEP USM, 2013, 2013, pp. 82-84.
EXPORT metadate:
Google Scholar
Crossref
CERIF
BibTeX
DataCite
Dublin Core
Integrare prin cercetare și inovare. 2013
Conferința "Integrare prin cercetare și inovare"
Chișinău, Moldova, 26-28 septembrie 2013

Aprecierea interpersonală din perspectiva orientărilor implicite şi constructive


Pag. 82-84

Platon Carolina, Paladi Aliona
 
Universitatea de Stat din Moldova
 
Disponibil în IBN: 9 iunie 2020


Rezumat

În procesul cunoaşterii interpersonale, oamenii înaintează criterii proprii de percepţie şi înţelegere a altora. Uneori intercunoaşterea este pozitivă şi pare că oamenii imediat găsesc nişte similarităţi cognitive, emoţionale şi comunică fluent, flexibil, alteori relaţiile interpersonale sunt imposibile. Pe de o parte, e vorba despre nişte criterii subiective de percepţie a altora implicând simpatia ori, din contra, refuzul de a-l accepta pe celălalt manifestat prin antipatie.  Ca o primă condiţie, în perceperea altuia, trebuie să se analizeze criteriile utilizate de persoane, cele care fac parte din propriul său sistem de cunoaştere. Acest lucru este necesar nu numai pentru a evidenţia aspectul diferenţial al sistemului perceptiv, ci şi pentru că în categoriile de judecată îşi găseşte expresia experienţa socială a individului.  Criteriile perceptive utilizate suferă modificări relative, în funcţie de persoana percepută, experienţa perceptivă, dispoziţia subiectului, felul în care se raportează la situaţia percepută etc. Analiza categoriilor perceptuale poate preciza indicii asupra unui întreg bagaj de cunoştinţe al celui ce percepe. În caz că prin metodica cercetării se asigură şi cuplarea unor legături între actul perceptiv şi alte aspecte ale comportamentului social al subiectului, s-ar putea desprinde anumite tendinţe constante de raportare a subiectului la ceilalţi în vederea cunoaşterii, tendinţe care se numără printre schemele personalităţii. Autorul Marcus Stroe [1] se referă la rolul acurateţii în cunoaşterea altora. Conceptul de acurateţe înseamnă percepere conform imaginii pe care o are ,,obiectul” cunoaşterii despre sine. Cunoaşterea acurată înseamnă cunoaşterea care dă posibilitatea unei predicţii corecte cu privire la un comportamentul viitor. Predicţiile pe care le înaintează persoana în raport cu alţii se traduce prin anticiparea şi încercarea de a intui conduitele într-o anumită situaţie. Aceste predicţii sunt confruntate cu declaraţiile „obiectului” cu privire la „ce ar face în acea situaţie” sau chiar cu comportamentul respectiv.  Metodele folosite în studierea procesului de percepţie a persoanelor din jur pot fi sintetizate în două categorii: una în care experimentatorul este cel ce furnizează criteriile de judecare, şi alta în care subiectul este cel care stabileşte şi persoanele de judecat, şi criteriile de judecată.  Din prima categorie fac parte metodele de inferare a trăsăturilor virtuale plecând de la câteva trăsături sugerate Rosenberg şi Tagiuri [2].  Din a doua categorie fac parte, în mod expres, metoda REP utilizată de Kelly ori Bieri [3]. Există metode care îşi iau drept punct de vedere subiectul cunoscător: care sunt trăsăturile de personalitate ale celui care cunoaşte ce influenţează percepţia, cum este determinată experienţial percepţia şi ce criterii se folosesc. Există metode ce urmăresc depistarea influenţei pe care o are relaţia dintre subiect şi obiect în situaţia percepţiei asupra procesului de percepţie. Teoria implicită asupra personalităţii, postulata de Tagiuri şi Petrullo [4] pleacă de la ideea că, în cursul experienţei individuale direct prin observaţie, sau indirect prin limbaj, frecare îşi formează nu numai un set de categorii de judecată, ci şi anumite scheme, relativ stabile de aşteptări şi anticipări. Tagiuri explică că aceste scheme pot fi privite ca nişte relaţii ce se stabilesc între atributele existente la un individ şi cele constatate de către subiect la alţi oameni. Aceste relaţii permit formularea anticipării prin similaritate (de fapt, prin analogie) pledâdu-se pentru ipoteza valabilă de la general spre particular. Autorul Janis [5] arată că adesea nu ne putem exprima obiectiv, cursiv şi fără lacune ideea despre structura personalităţii unei persoane apropiate, dar avem în schimb o schemă a înţelegerii lui care ne ghidează comportamentul în relaţie cu el. În cunoaştere pornim de la o informaţie parţială (diferite aspecte comportamentale ce denotă anumite trăsături psihice) care generează inferenţe cu diferite grade de certitudine. Autorul [5] Bruner S. menţiona că: atunci când cunoaştem că o persoană are nişte trăsături, inferăm (atribuim) prin limbaj prezenţa sau absenţa altor trăsături. Teoria implicită reprezintă nu numai nişte aşteptări sau nişte categorii pe care le foloseşte individul pentru a descrie şirurile de abilităţi, interese, trăsături fizice, valorice, prezente la sine şi la alţii, ci reprezintă şi convingerea pe care el o are cu privire la modul în care se pot grupa trăsăturile într-o structură personală. Reiese că problema centrală a multor studii este influenţa pe care o are sesizarea anumitor trăsături de personalitate asupra procesului de inferare a altor trăsături. Autorul Rosenberg [2] a încercat să demonstreze că prezenţa unor trăsături favorabile atrage după sine inferarea altor trăsături favorabile. În emiterea ipotezelor sale, autorul menţionat a avut, probabil, în vedere tendinţa păstrării unui anumit echilibru. El susţine şi ideea că nu toate caracteristicile au aceeaşi pondere în formarea unei imagini asupra unei persoane. Unele trăsături centrale au o influenţă mai mare asupra întregului proces perceptiv deoarece ele determină conţinutul şi locul funcţional al imaginii generale asupra personalităţii altuia. Pe lângă aceste trăsături, există şi trăsături periferice, a căror prezenţă, absenţă sau schimbare nu modifică cu nimic imaginea globală. Putem conchide că formarea impresiei despre o persoană depinde de un proces de detectare între trăsăturile centrale şi periferice.  O altă abordare a procesului de percepţie a altor persoane se referă la orientarea despre ,,constructele personale” a lui Kelly G. Teoria lui Kelly a atras atenţia, în primul rând, prin modul în care concepe formarea şi dezvoltarea personalităţii umane, iar în al doilea rând prin metoda de cercetare a personalităţii. Potrivit teoriei constructelor personale, vizavi de cum percepe, interpretează şi se comportă personalitatea în mediul său, Kelly se sprijină pe câteva deziderate filozofice. Omul este parte a universului, iar stările sale interne, imaginile şi gândirile sunt şi ele părţi ale universului (sunt reale, şi nu produse ale imaginaţiei). Cu cât sistemul de cunoaştere este mai evoluat prin experienţa proprie, cu atât predicţiile şi comportamentul sunt mai fine, mai exacte. Prin termenul de „propriul său univers” nu trebuie înţeles că fiecare îşi creează o realitate a sa, ci faptul că fiecare percepe conform experienţei sale. Studierea modului în care reflectă un om, furnizează date cu privire la modul în care este structurată personalitatea, pentru că modul, în care el reflectă, indică felul în care se orientează în propriul său univers.  Alt deziderat pe care se sprijină teoria lui Kelly priveşte faptul că universul nu poate fi înţeles decât din perspectiva temporală. Astfel, personalitatea nu poate fi înţeleasă şi nu trebuie abordată luând în considerare doar stadiul prezent, nici în relaţie simplistă doar cu trecutul, ci prin legătură dialectică între prezent şi trecut, dar mai ales cu perspectiva viitoare. Numai în aşa fel putem obţine o imagine completă, dinamică şi unitară.  Un alt deziderat filozofic se referă la ideea că universul este integral, iar evenimentele sale sunt intercorelate. Formarea sistemului experienţial, a imaginii despre lume, conţine în sine germenele anticipării ca tendinţă firească spre mişcarea continuă spre progres. Kelly consideră că fiecare om îşi construieşte pentru sine un model reprezentaţional asupra lumii, care-i permite să dea acesteia un anumit sens şi să-şi construiască o hartă a traseului comportamental în relaţie cu mediul.