Una dintre cele mai vechi preocupări ale oamenilor a fost şi este problema drepturilor lor, pe care aceştia le revendică de-a lungul evoluţiei sociale. Promovarea şi ocrotirea drepturilor şi libertăţilor civile, economice, sociale, politice şi culturale a devenit o preocupare primordială a fiecărui stat în parte, dar şi a comunităţilor/forurilor regionale şi internaţionale.  Drepturile şi libertăţile oamenilor/cetăţenilor/popoarelor au fost consfinţite în constituţii şi declaraţii, în convenţii şi pacte, în alte acte importante: Magna Charta Libertatum (Marea Cartă a Libertăţilor), document emis în Marea Britanie, în anul 1215, care urmărea îngrădirea puterii regelui, a apropiaţilor lui şi garantarea mai multor drepturi tuturor cetăţenilor; Declaraţia de independenţă a Statelor Unite, din 14 iulie 1776; Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului, din 26 august 1789, adoptată în perioada Revoluţiei Franceze. Mai multe referinţe privind respectarea/reglementarea drepturilor omului în ţinuturile populate de români le găsim, în special, „în primele legiuiri laice ce au apărut în Moldova – Pravila lui Vasile Lupu, 1646 – şi Ţara Românească – Pravila lui Matei Basarab, 1652” [1].  O examinare a izvoarelor privind drepturile omului, adoptate în diferite colţuri ale lumii, dar şi la noi, ne convinge să împărtăşim afirmaţia savantului român Constantin Jofa, că „originea preocupărilor pentru protecţia drepturilor fundamentale ale omului se găseşte în lupta pentru autodeterminare, independenţă şi egalitate dusă de oameni, de popoare de-a lungul veacurilor” [2]. Tot în acest context, în preambulul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, la care Republica Moldova a aderat prin Hotărârea Parlamentului, din 28 iulie 1990, citim:„ Făurirea unei lumi în care fiinţele umane vor beneficia de libertatea cuvântului şi a convingerilor, eliberate de teroare şi de mizerie, a fost proclamată drept cea mai înaltă aspiraţie a omului”. Datorită importanţei ei, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este inclusă aproape integral, în majoritatea constituţiilor ţărilor lumii, fiind cunoscută ca: Drepturile şi libertăţile fundamentale. Acesta este şi titlul cap.2 al Constituţiei Republicii Moldova. Din ce considerente specificarea: drepturi şi libertăţi? Termenul „libertate” este întrebuinţat în contextul reglementărilor: libertatea conştiinţei, libertatea întrunirilor, libertatea de exprimare (-sie), iar termenul „drept” – când consacrăm ceva: dreptul la viaţă, dreptul la vot, dreptul la informaţie. Oricum, diferenţa dintre aceşti termeni nu e mare, ei ambii, cum remarcă specialiştii, desemnează, din punct de vedere juridic, o singură categorie, şi anume, un drept esenţial, fundamental, de unde acceptăm concluzia mai multor savanţi români că „juridiceşte dreptul este o libertate iar libertatea este un drept” [3]. De-a lungul istoriei, drepturile şi libertăţile omului au cunoscut foarte multe clasificări/tipologii. Dar oricare ar fi clasificarea lor, semnificaţia drepturilor şi libertăţilor nu se minimalizează. Alta ar fi problema: unele drepturi şi libertăţi au avut o istorie mai îndelungată de dezvoltare, cum ar fi libertatea de exprimare (cunoscută prin ani ca: libertatea cuvântului, libertatea presei sau libertatea mass-media), iar altele nu s-au afirmat în aceeaşi măsură. Libertatea de expresie este considerată o componentă esenţială a dezvoltării şi funcţionării unei societăţi democratice. Nici un stat nu se poate dezvolta într-o democraţie, fără libertatea de exprimare, fără mass-media şi circulaţia de idei şi opinii. Nu întâmplător, primul paragraf din articolul 10 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, evidenţiază trei componente ale libertăţii de exprimare: libertatea de opinie; libertatea de a primi informaţii şi idei şi: libertatea de a comunica informaţii şi idei [4]. Astfel prin exprimare individul exteriorizează, aduce la cunoştinţa semenilor săi cerinţele, aspiraţiile, creaţiile sale spirituale, de unde putem concluziona că libertatea de exprimare, în calitatea ei de libertate de tradiţie, colaborează activ cu mai multe libertăţi şi drepturi, cărora le dă sens şi le îmbogăţeşte conţinutul, cum ar fi: libertatea conştiinţei, şi aceasta una din primele libertăţi, care comandă existenţa şi conţinutul altor libertăţi: a presei/ mass-media, de asociere sau a întrunirilor. Practica demonstrează că libertatea de exprimare, ca şi celelalte drepturi şi libertăţi, este în permanentă dezvoltare ca şi societatea, ca şi instituţiile democratice. Mai mult: libertatea de exprimare presupune relaţia ei cu publicul, deoarece exprimarea în public este definitorie pentru conţinutul juridic al acestei libertăţi. Cât priveşte scopurile ce le are libertatea de exprimare în societate democratică, în opinia noastră, acestea sunt următoarele:  Ca individul/cetăţeanul să deţină un instrument real de descoperire a adevărului. Doar numai în urma schimbului de opinii, a discuţiilor sub diferite unghiuri de abordare a unei sau altei probleme, oamenii/cetăţenii pot formula/emite concluzii mai mult sau mai puţin concrete şi veridice despre fenomenele şi evenimentele ce au loc în societate;  Pentru ca publicul să se considere coparticipant activ la luarea în dezbatere şi adoptarea deciziilor. Astfel, libertatea de exprimare nu este importantă doar pentru înţelegerea de sine, dar e definitorie pentru asigurarea participării active a cetăţenilor la viaţa politică şi publică. Împărtăşim opinia mai multor specialişti, cum că societăţile democratice pot funcţiona în mod durabil numai dacă cetăţenii sunt bine informaţi şi dacă au acces la informații şi pot face schimb liber de opinii;  Ca puterea să poată asigura condiţii optime de soluţionare a divergențelor şi conflictelor ce apar în societate. Numai în urma exprimării/exteriorizării revoltelor şi nedumeririlor ce-i stăpânesc oamenii/publicul pe parcurs se calmează şi se autoconsolează. Drept urmare, masele sunt mai puţin tentate să recurgă la violenţă socială/politică. Însă conflictul social este necesar în scopul asigurării progresului în societate. Anume conflictul este cureaua de transmisie a mecanismului ce asigură legătura dintre stabilitate şi procesele de renovare şi restructurare a societăţii democratice. Pe această cale, libertatea de exprimare capătă şi alte însuşiri. Cu ajutorul ei, prin sursele de comunicare/mass-media puterea explică/aduce la cunoştinţa maselor problemele social-politice importante, menţinând un dialog constructiv şi civilizat cu cetăţenii;  Asigură autoexprimarea personalităţii umane. Manifestarea plenară îi este necesară omului pentru a se considera împlinit, pentru a-şi vedea realizate visele, capacităţile, deoarece punctul forte în viaţa oricărui individ, cum remarcă filosofii, o constituie necesitatea realizării posibilităţilor sale ca personalitate umană. Departe de gândul că, prin cele enunţate mai sus, am epuizat şirul scopurilor ce le urmăreşte libertatea de exprimare în societatea democratică. Evoluţia societăţii introduce permanent schimbări în această privinţă. Important este să realizăm că libertatea de exprimare este un beneficiu al tuturor membrilor societăţii şi că ea nu poate fi interzisă pe motive politice ori că nu corespunde intereselor celor aflaţi la putere/conducere. Nu întâmplător se spune că cel care vrea să fie liber trebuie să-l apere şi pe oponentul său, deoarece nu e exclus ca cel care astăzi e la putere, mâine să fie în opoziţie sau invers.