RSS Moldovenească, creată drept consecinţă a unor raporturi internaţionale specifice în regiunea de Sud-Est a Europei, pe parcursul istoriei sale de o jumătate de secol a cunoscut o evoluţie în context extern destul de controversată. Însă până nu demult această tematică era fie ignorată aproape complet, fie interpretată eronat, urmărindu-se doar unele scopuri geopolitice premeditate. Urmare a evoluţiei relaţiilor sovieto-germane din preajma declanşării celui de-al Doilea Război Mondial, când la 23 august 1939 a fost semnat controversatul Tratat de Neagresiune dintre URSS şi Germania, cunoscut publicului larg ca Pactul Ribbentrop-Molotov, se constituie premisele apariţiei RSSM. Precum menţionează istoricul român Cezara Anton, acest document bilateral „a redefinit relaţiile germano-ruse, care, în sine, reprezintă o reorganizare a diplomaţiei europene de până atunci, ce se baza pe excluderea, mai mult sau mai puţin voită, a URSS-ului din afacerile continentale. Mai mult, spaţiul care se afla între aceste două Mari Puteri, respectiv Europa CentralEstică, este izolat de legăturile sale cu Occidentul, în ciuda garanţiilor politice anglo-franceze, pe care le primiseră Polonia, România şi Grecia în primăvara lui 1939”. Evenimentul produs reprezintă o materializare în cadrul sistemului relaţiilor internaţionale de acum 7 decenii şi jumătate a planurilor de politică externă, expuse de A.Hitler în noiembrie 1937, la o întâlnire secretă de la Cancelaria Reich-ului, consemnate în documentul denumit Memorandumul Hossbach. Realizând aceste directive, diplomaţia germană a elaborat cunoscutul Plan Fall Weiß (Cazul Alb) privind invazia în Polonia, precedată de Pactul Ribbentrop-Molotov (deşi iniţiativa aparţinea Germaniei, semnarea oricărui acord autorităţile sovietice îl condiţionau cu încheierea unui Tratat Economic, dar la 14 august 1939 Ribbentrop a anunţat Kremlinul că ţara sa îşi dorea un Pact de Neagresiune cu URSS; Molotov însă cere ca în contextul semnării celui din urmă să se negocieze un protocol special şi în asemenea situaţie, la 20 august, Hitler a trimis personal o telegramă lui Stalin [1] pentru a-l convinge să-l primească pe Ribbentrop cât mai urgent posibil, după care Hitler imediat primeşte răspunsul afirmativ al lui Stalin [2], fiind entuziasmat de triumful său în politica externă.  Astfel, Protocolul Adiţional secret de la 23 august 1939 împărţea Europa Centrală şi de Est în sfere de influenţă între Germania şi URSS, iar Basarabia şi Bucovina de Nord au fost anexate la URSS. Deja după 28 iunie 1940, autorităţile sovietice au început procedura transformării noii regiuni într-o republică unională. Însă în contextul aprecierii statutului internaţional, vom reitera că adresarea privind primirea Basarabiei în componenţa URSS a fost semnată doar de conducătorii organului suprem executiv al RASSM şi al Comitetului regional de partid (statutul juridic al celui din urmă nefiind stipulat în Constituţia sovietică din 1936). Nimeni dintre preşedinţii organului suprem legislativ al puterii (Prezidiul Sovietului Suprem) în perioada 1940-1991 n-a semnat acest document, în pofida faptului că Constituţia RASSM (1938) temporar era în vigoare şi pe teritoriul Basarabiei (până la adoptarea Constituţiei RSSM din 10 februarie 1941). Pornind de la faptul că organele puterii de stat se aflau la etapa iniţială de constituire, autorităţile de la Moscova au păstrat în vigoare prevederea Constituţiei RASSM, care confirma că frontiera ei este amplasată pe râul Prut, şi au supus regiunea Pruto-Nistreană conducerii republicii autonome. Însă, de facto, noua republică unională creată la 2 august 1940 a fost subordonată organelor supreme ale Ucrainei. Anume în acest context general, la 4 noiembrie 1940, sub presiunea reprezentanţilor ei a fost adoptat Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS cu privire la stabilirea frontierelor între RSSM şi RSSU, fiind transmise Ucrainei şi trei judeţe basarabene (sudul şi nordul Basarabiei, care a existat sub acest nume în 1813-1940). Totodată, conform Constituţiei RSSM, republica avea dreptul să soluţioneze problemele din varii domenii de ordin intern, precum şi dreptul pur declarativ la ieşire din componenţa URSS, stipulat în art.14 al Constituţiei, însă de iure şi de facto, în competenţa RSSM nu intrau problemele asigurării securităţii statului şi afacerilor externe.  Deşi în stare incipientă, unele activităţi de ordin extern erau gestionate de anumite componente structurale, ce se doreau a fi din viitorul serviciu diplomatic al RSSM. Unele structuri specializate din sistemul politicii externe şi al diplomaţiei au fost stabilite printr-un şir de acte normativlegislative, adoptate în perioada sovietică de către organele puterii de stat unionale şi republicane. Însă despre politici externă independentă a Moldovei atunci nici nu putea fi vorba, căci URSS reprezenta o ţară unitară condusă de un singur partid cu o politică internă şi externă hipercentralizate, unde încă la 22 februarie 1922 a fost semnat protocolul de la Moscova privind împuternicirea de a reprezenta interesele republicilor sovietice în cadrul conferinţelor internaţionale, încheind în numele lor acorduri internaţionale separate cu statele participante şi cu terţe ţări. Fiind înglobată în conglomeratul de popoare şi republici cu statut de subiect al federaţiei sovietice, RSSM iniţial nu se bucura de dreptul de a stabili independent anumite raporturi juridice şi politice internaţionale cu alte state. Însă curând, în 1943-1945, în contextul abordării la diferite conferinţe internaţionale a subiectului privind înființarea ONU, reprezentanţii diplomatici ai URSS insistau ca fiecare din cele 16 republici unionale să devină membru asociat al acestui important şi prestigios forum mondial. Fiind oportună în acest sens existenţa unui suport juridic şi legislativ corespunzător, la Sesiunea a X-a a Sovietului Suprem al URSS (1 februarie 1944) a fost adoptată Legea „Cu privire la acordarea de împuterniciri republicilor unionale în domeniul relaţiilor externe şi transformarea în legătură cu aceasta a Comisariatului Norodnic al Afacerilor Externe din instituţie de stat unională în instituţie de stat unional-republicană”. Ea acorda drepturile respective în domeniul relaţiilor internaţionale, stabilind că „republicile unionale pot stabili legături directe cu statele străine şi încheia cu ele acorduri” (art.1). În acest scop, Constituţia URSS (1936) a fost completată cu art.18 „a”, ce prevedea că fiecare republică unională „are dreptul de a stabili relaţii directe cu statele străine şi a încheia cu ele acorduri”, iar art. 60 modificat stipula crearea „reprezentanţei republicii unionale în domeniul relaţiilor internaţionale”.  Ulterior şi Sesiunea a III-a a Sovietului Suprem al RSSM (1-2 decembrie 1944) a completat Constituţia republicii cu art.15 „b” şi art.19 „c”, ce stipulau: „Republica Sovietică Socialistă Moldovenească are dreptul de a stabili relaţii directe cu statele străine şi încheia cu ele acorduri”, iar în acest scop „se stabileşte reprezentanţa RSS Moldoveneşti in relaţiile internaţionale”. Însă noile împuterniciri constituţionale nu atribuiau decât nişte drepturi formale, care serveau doar în calitate de justificare doctrinară cu privire la opţinnea independentă a republicilor unionale în sfera relaţiilor internaţionale. Vom aprecia că scopul lor era de a spori pe contul republicilor unionale numărul de reprezentanţi ai URSS în organizaţiile internaţionale postbelice şi conducerea sovietică revendica cu fermitate drepturile declarate ale republicilor unionale de a deveni membri ai ONU (iniţial acest subiect a fost abordat la conferinţa internaţională a delegaţiilor URSS, SUA, Chinei şi Marii Britanii din 21 august-7 octombrie 1944 la Dumbarton-Oaks, Washington, în cadrul căreia s-a decis constituirea ONU şi a Consiliului de Securitate; la propunerea de a include şi republicile unionale, toţi au înţeles intenţiile de a obţine 17 locuri, dar la Conferinţa de la Ialta (4-11 februarie 1945) URSS a obţinut acordul SUA şi Marii Britanii pentru includerea în ONU a Ucrainei şi Belorusiei). Sovietul Suprem al RSSM a adoptat legea „Cu privire la înfiinţarea Comisariatului Norodnic al Afacerilor Externe unional-republican al RSS Moldoveneşti”, iar primul comisar/ministru de externe a devenit Gh.Rudi, conducătorul Guvernului. Conform acestei practici de cumulare, ulterior cele două funcţii de stat au fost exercitate de A.Diordiţă (1958-1970), P.Pascari (19701976), S.Grossu (1976-1980), I.Ustian (1980-1981) şi a apoi de ministrul P.Comendant. Prezintă interes, în acest context, vociferarea telegramei lui L.Brejnev din 2 august 1976 în prezenţa lui N.Ceauşescu etc. [3].