Determinarea obiectului probațiunii în procesul civil
Închide
Articolul precedent
Articolul urmator
1140 83
Ultima descărcare din IBN:
2024-02-20 14:22
SM ISO690:2012
CHIFA, Felicia. Determinarea obiectului probațiunii în procesul civil. In: Integrare prin cercetare şi inovare.: Ştiinţe juridice. Ştiinţe economice. , 26-28 septembrie 2013, Chișinău. Chisinau, Republica Moldova: CEP USM, 2013, R, SJ, SE, pp. 84-86.
EXPORT metadate:
Google Scholar
Crossref
CERIF

DataCite
Dublin Core
Integrare prin cercetare şi inovare.
R, SJ, SE, 2013
Conferința "Integrare prin cercetare şi inovare"
Chișinău, Moldova, 26-28 septembrie 2013

Determinarea obiectului probațiunii în procesul civil


Pag. 84-86

Chifa Felicia
 
Universitatea de Stat din Moldova
 
Disponibil în IBN: 3 iunie 2020


Rezumat

Apărarea judiciară a drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor şi organizaţiilor se înfăptuieşte pe calea soluţionării de către instanţa de judecată, a litigiilor civile. În calitate de primă condiţie a justiţiei apare necesitatea constatării circumstanţelor de fapt petrecute până la intentarea procesului, iar cunoaşterea acestora poate avea loc doar prin intermediul probațiunii judiciare, care reprezintă o activitate procesuală a participanților la proces, reprezentanţilor acestora și a instanţei de judecată în vederea prezentării, administrării şi aprecierii probelor în procesul civil. Probațiunea judiciară are o structură complexă, scopul fiind de a stabili și proba faptele componente ale obiectului probațiunii. În încercarea de a face unele generalizări asupra determinării obiectului probaţiunii, suntem de acord cu poziţia potrivit căreia este foarte complicat de a analiza obiectul probaţiunii abstract [1, p.13], adică făcând caracteristici care ar putea fi atribuite tuturor felurilor de procedură civilă, deoarece după natura lor juridică, procedurile clasice şi cele de control se deosebesc esenţial atât în ceea ce priveşte faptele ce necesită a fi dovedite, cât şi în modalitatea de formare a obiectului probaţiunii, a rolului judecătorului şi a participanţilor la proces în formarea acestuia. Totodată, vom aborda doar determinarea obiectului probațiunii în procedurile litigioase, ceea ce va permite analiza multiaspectuală a instituției în cauză. Obiectul probațiunii reprezintă totalitatea faptelor material-juridice și procesuale ce necesită a fi constatate pentru soluţionarea justă a pricinii civile. Obligaţia de determinare a obiectului probaţiunii incubă judecătorului astfel potrivit art. 118 CPC RM [2], circumstanţele care au importanţă pentru soluţionarea justă a pricinii sunt determinate definitiv de instanţa judecătorească pornind de la pretenţiile şi obiecţiile părţilor şi ale altor participanţi la proces, precum şi de la normele de drept material şi procesual care urmează a fi aplicate. Examinând prevederile legale, putem determina că obiectul probaţiunii în procedurile contencioase are două surse de formare: – pretenţiile şi obiecţiile parţilor, adică fapte juridice pe care reclamantul îşi întemeiază cerinţele sale material-juridice faţă de pârât şi circumstanţele prezentate de pârât care indică asupra netemeiniciei acţiunii civile intentată împotriva sa, direcţionate împotriva procesului, a participării pârâtului în el sau spre respingerea acţiunii; – ipoteza şi dispoziţia normei sau a unui şir de norme de drept material şi procesual, ce urmează a fi aplicate. Norma juridică fiind o regulă generală şi obligatorie de conduită al cărui scop este acela de a asigura ordinea socială, realizabil, inclusiv, prin aplicarea forţei de constrângere. Din cele expuse, rezultă că instanţa nu se limitează la afirmaţiile părților în determinarea obiectului probaţiunii. Deseori părţile în pretenţiile şi obiecţiile lor, expun fapte care nu au nici o importanţă juridică, cum ar fi unele determinări morale ale faptelor săvârşite de participanţii la proces. Judecătorul în acest caz nu le include în obiectul probaţiunii, iar faptele ce nu sunt indicate de părţi, dar au o importanţă juridică pentru soluţionarea justă a cauzei, sunt incluse în obiectul probaţiunii din iniţiativa instanței. Menţionăm că la faza de intentare a procesului, odată cu depunerea cererii de chemare în judecată, reclamantul este obligat să indice atât circumstanțele de fapt, cât şi de drept ale acţiunii sale, însă obiectul se determina la faza pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare. Pe parcursul soluţionării litigiului, conținutul și numărul faptelor obiectului probaţiunii poate suferi modificări, în dependenţă de schimbarea temeiului acţiunii sau de creşterea ori micşorarea cuantumului pretenţiilor acţiunii înaintate.  Un rol deosebit în constatarea obiectului probaţiunii au hotărârile explicative ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova în care sunt expuse faptele ce necesită a fi constatate pentru anumite categorii de cauze. În hotărârile menţionate sunt indicate fapte comune anumitor tipuri de cauze, care necesită a fi stabilite de către instanța de judecată, acestea rezultă din conţinutul normei juridice cu caracter general, însă pentru fiecare pricină civilă concretă se stabilesc şi fapte specifice, care sunt deduse din pretenţiile şi obiecţiile parților, numărul lor fiind determinat de circumstanţele fiecărui litigiu concret. O dificultate esenţială prezintă determinarea obiectului probaţiunii în cazul soluţionării litigiilor izvorâte din raporturile reglementate de normele de drept material cu dispoziţie relativ-determinată, ex.: litigiile privind repararea prejudiciului moral, litigii privind privarea de drepturile părinteşti etc., atunci când judecătorul trebuie să ţină cont de circumstanţe concrete şi să le aprecieze din punctul de vedere al semnificației sale juridice. Circumstanţe de acest tip avem în mai multe norme juridice, spre exemplu, „alte motive temeinice” (alin.(4) art.20 CF RM) [3]. „Instanţa judecătorească va desface căsătoria dacă va constata că convieţuirea soţilor şi păstrarea familiei în continuare sunt imposibile (alin.3, art.37 CF RM).” Criteriile de determinare a motivelor temeinice, sau criteriile de determinare că viaţa în comun este imposibilă, nu sunt expres stipulate în nici o lege, şi ţinând cont de principiul accesului liber la justiţie, nici unei persoane nu i se poate refuza apărarea judiciară din motiv de inexistenţă a legislaţiei, de imperfecţiune, coliziune sau obscuritate a legislaţiei în vigoare (art.5 alin.2 CPC RM), judecătorul singur trebuie să determine aceste criterii conform intimei sale convingeri. Evitarea completă a normelor cu o dispoziţie relativ-determinată este imposibilă, astfel este necesară asigurarea aplicării corecte a acestor norme. Aplicarea normelor cu o ipoteză relativ determinată, spre deosebire de cele cu ipoteză determinată, se realizează în trei etape: dovedirea faptelor, care pot avea importanţă juridică; aprecierea circumstanţelor stabilite; concluzia juridică. În cazul aplicării normelor juridice cu o ipoteză determinată, a doua etapă lipseşte. În scopul realizării justiţiei, judecătorul trebuie să examineze minuțios şi să aprecieze afirmaţiile părţilor despre însemnătatea juridică a unor sau altor circumstanţe, să determine legătura dintre acestea şi normele de drept ce prevăd fapte relativ-determinate, astfel va fi posibilă aprecierea corectă a probelor. În concluzie, menționăm că constatarea corectă a obiectului probațiunii este un proces complex, care determină legalitatea şi temeinicia actelor procesuale, legalitatea fazelor procesuale și a întregului proces și face procesul mai organizat, asigurând finalizarea lui într-un termen rezonabil, iar în caz de constatare greşită a obiectului probaţiunii, prin includerea în cercul faptelor care necesită a fi probate ale unor circumstanţe care nu au nici o importanţă pentru soluţionarea cauzei, procesul, ca şi consecinţa, se va tergiversa, fapt care va determina cheltuieli inutile de timp și de mijloace procesuale. Iar în cazul în care nu au fost constatate şi dovedite faptele care necesitau a fi dovedite, hotărârea instanţei va fi pasibilă de casare, potrivit art.386 CPC RM, în baza netemeiniciei acesteia.