Unul dintre principalele efecte ale intentării procesului de insolvabilitate este, potrivit art. 74 din Legea insolvabilităţii nr.149/2012 [1], desesizarea debitorului de la gestiunea propriei afaceri şi trecerea dreptului de administrare şi dispoziţie asupra patrimoniului debitorului de la organul executiv al debitorului insolvabil la lichidatorul/administratorul desemnat de instanţa de judecată. Altfel spus, prin dispoziţiile legale, se stabileşte că instanţa de insolvabilitate împuterniceşte administratorul/lichidatorul cu dreptul de a prelua în posesie şi administrare bunurile debitorului ce compun masa debitoare. În consecinţă, persoana juridică insolvabilă, în perioada dintre data intentării procedurii de insolvabilitate şi data încetării procedurii de insolvabilitate în legătură cu restabilirea solvabilităţii, sau data radierii acesteia din Registrul de Stat al persoanelor juridice, este gestionată, după caz de administratorul insolvabilităţii sau de către lichidator. Deoarece obiectul de analiză este procedura falimentului, în lucrare vom opera doar cu termenul „lichidator”. Acţionând în numele şi pe seama persoanei juridice fără procură, lichidatorul este organul care angajează persoana juridică insolvabilă în raporturile juridice. Din acest motiv numele lichidatorului, în baza actului judecătoresc prin care a fost desemnat (hotărâre, încheiere) se înscrie în Registrul de Stat al persoanelor juridice. După aceasta, el ca şi un veritabil organ executiv al persoanei juridice realizează atribuţiile de gestiune a patrimoniului persoanei juridice insolvabile şi o reprezintă pe aceasta în raport cu participanţii la procedura de insolvabilitate precum şi în raport cu terţii. Aceasta rezultă din dispoziţiile exprese ale art.66 alin.(1) din Legea nr.149/2012 prin care se stabileşte că lichidatorul/administratorul conduce debitorul, încheie tranzacţii, stinge datorii, organizează vânzarea bunurilor la licitaţii ale debitorului insolvabil, colectează datoriile de la debitorii debitorului insolvabil, administrează conturile bancare, exercită alte atribuţii stabilite prin lege. Drepturile şi obligaţiile lichidatorului sunt stabilite la art.66-69 din Legea nr.149/2012, însă în prezentul studiu ne interesează drepturile şi obligaţiile acestuia în legătură cu încheierea actelor juridice de proporţii. În acest sens, art.69 (1) prevede că, „actul de proporţii […] reprezintă un act juridic sau câteva acte juridice legate reciproc, încheiate direct sau indirect, asupra bunurilor a căror valoare reprezintă peste 10% din valoarea totală a masei debitoare conform ultimului raport de evaluare, iar în lipsa acestuia, conform ultimului raport financiar”. Analizele făcute în continuare au ca scop să definească fenomenul de „act juridic de proporţii”, de a explica expresiile „acte juridice legate reciproc” şi „acte juridice încheiate direct sau indirect” şi desigur de a supune analizei mecanismul de încheiere a unor astfel de acte juridice pentru a da soluţii unor situaţii juridice practice.  Dispoziţiile legale permit a concluziona că lichidatorul este în drept, de sinestătător, să încheie acte juridice cu caracter patrimonial (prin care persoana insolvabilă dobândeşte sau înstrăinează bunuri, garantează obligaţii sau grevează bunuri) a căror valoare constituie nu mai mult de 10% din valoarea totală a masei debitoare calculată conform ultimului raport de evaluare sau ultimului raport financiar.  În cazul în care valoarea bunurilor care sunt obiect al actului juridic depăşeşte 10% din valoarea totală a masei debitoare, actul juridic este calificat ca fiind „act de proporţii”, iar pentru încheierea legală a acestuia este necesar acordul creditorilor. Actul juridic se consideră a fi de proporţii datorită valorii patrimoniale pe care o implică, precum şi existenţa posibilităţii de a prejudicia averea debitorului insolvabil, şi implicit drepturile creditorilor acestuia. În acest caz, legiuitorul nu mizează doar pe corectitudinea şi diligenţa lichidatorului, dar îl impune pe acesta nu doar să informeze creditorii despre intenţia de a contracta, dar şi obligă exprimarea voinţei creditorilor prin adoptarea unei hotărâri în acest sens.  Aşadar, dacă actul juridic care urmează a fi încheiat are ca obiect bunuri a căror valoare constituie peste 10%, dar nu mai mult de 50% din valoarea totală a masei debitoare, lichidatorul este obligat să solicite acordul comitetului creditorilor. Dacă actul juridic are ca obiect bunuri a căror valoare depăşeşte 50% din valoarea acestei mase, lichidatorul este obligat să obţină acordul adunării creditorilor.  Calitatea de act juridic de proporţii poate fi recunoscută şi câtorva „acte juridice legate reciproc” încheiate în numele insolvabilului, fiecare dintre acestea având valoare economică mai mică de 10% din masa debitoare, dar valoarea totală a acestora să fie mai mare de 10%. În lipsa unor reglementări clare privind „legătura reciprocă”, invocăm analizele doctrinare făcute anterior [2, p.8] dispoziţiilor art.82 din Legea nr.1134/1997 cu privire la societăţile pe acţiuni care au acelaşi înţeles.  De asemenea, legiuitorul se referă la actele juridice de proporţii încheiate direct sau indirect. Utilizând sintagma de acte juridice de proporţii „încheiate direct sau indirect”, legiuitorul se referă la contractele prin care debitorul insolvabil achiziţionează sau înstrăinează direct, având în vedere contractele de vânzare-cumpărare în baza cărora are loc trecerea directă a dreptului de proprietate asupra bunului de la vânzător la cumpărător. Acelaşi lucru se realizează şi în cazul unei cesiuni de creanţă, preluare de datorie sau a unui contract de schimb. Achiziţionarea sau înstrăinarea indirectă a bunurilor se realizează prin contractul de gaj (ipotecă), contractul de leasing, contractul de chirie sau arendă cu pact de răscumpărare, când trecerea obiectului din proprietatea unei părţi în proprietatea celeilalte părţi sau a unui terţ depinde de modul de executare a contractului sau de faptul cum a fost onorată obligaţia principală. De la actele juridice analizate se desprind două categorii de acte juridice care după valoarea lor ar putea să se încadreze în cele de proporţii, dar legiuitorul le exceptează. Ne referim la actele efectuate în procesul activităţii curente şi cele impuse prin dispoziţiile obligatorii ale instanţei de insolvabilitate. Astfel, legiuitorul indică la art.69 alin.(2) din Legea nr. 149/2012 că actele juridice „efectuate în procesul activităţii curente [2, p.10] prevăzute de prezenta lege” nu se califică ca acte de proporţii chiar dacă valoarea lor este peste 10% din valoarea masei debitoare. Considerăm că în acest caz legiuitorul se referă la situaţia când în privinţa debitorului insolvabil a fost aplicată procedura de restructurare şi societatea insolvabilă îşi continuă activitatea de întreprinzător de fabricare a producţiei sau prestare a serviciilor. În acest caz, administratorul insolvabilităţii fiind chemat să continue activitatea este îndreptăţit la încheierea unor acte juridice de procurare a materiei prime, de vânzare a bunurilor fabricate etc. cu valoare patrimonială peste cea indicată la art.69 (1).  De asemenea, nu se supun regulilor generale de încheiere şi executare a actelor juridice de proporţii cele impuse administratorului prin dispoziţiile obligatorii ale instanţei de insolvabilitate, chiar dacă ele întrunesc caracteristicile actelor de proporţii. Or, potrivit art.66 (1) lit.o) din Legea nr.149/2012, lichidatorul este obligat să îndeplinească hotărârile instanţei de insolvabilitate, implicit actele juridice impuse de aceasta (art.69 (9) Legea nr.149/2012).  Încălcarea modului de încheiere şi executare a actelor juridice de proporţii pot produce anumite consecinţe juridice, inclusiv persoanele prejudiciate pot cere fie nulitatea [3, p.347-348] acestora fie despăgubiri.