Un stat suveran, în cadrul comunităţii internaţionale, se bucură de o libertate de decizie deplină şi completă. În primul rând, deoarece, prin definire, nu este recunoscut ca fiind suveran decât statul care este cu adevărat independent, cu alte cuvinte, este titularul comandamentului superior al subiecților care-i sunt supuşi, cel ce determină singur dreptul care este aplicabil pe teritoriul său şi nu este supus unei autorităţi, care i-ar putea impune limite în procesul decizional. Doctrina juridică internaţională defineşte suveranitatea prin raportarea conceptului la criteriile de exclusivitate, autonomie şi plenitudine a competenței politice. Exclusivitatea competenţelor semnifică faptul că doar autoritatea naţională stabilită, în mod constituţional, are dreptul să vorbească în numele poporului său şi să angajeze semnătura statului său. De asemenea, autorităţile naționale sunt unicele autorizate să execute acte de constrângere asupra persoanelor şi bunurilor aflate pe teritoriul lor. Orice acțiune de această natură, realizată de un alt stat, ar însemna violarea suveranității și i-ar angaja răspunderea în fața instanțelor juridice internaționale. Autonomia presupune faptul că actele constituționale şi legale ale autorităților statelor suverane sunt prezumate, conforme regulilor aplicabile faţă de asemenea acte, deoarece nu poate fi pusă chestiunea contestării libertăţii poporului de a-şi alege regimul său politic, economic şi social. Pentru aceleași motive, fiecare stat dispune de dreptul de a încheia relaţii paşnice cu alte state, de a contracta cu ele, de a se supune astfel în mod liber regulilor juridice comune. Un stat suveran nu poate fi limitat decât prin dreptul pe care l-a acceptat. El poate, prin urmare, în orice moment să renunţe la un tratat internaţional, dacă respectă modalităţile de denunţare prevăzute. De asemenea, un stat poate refuza să semneze un tratat internaţional, dacă consideră c ă interesele sale sunt amenințate. În final, ideea de plenitudine acordă fiecărui stat dreptul de a exploata în mod liber resursele sale naturale aflate în teritoriul său. Dreptul internațional garantează unui stat atât inviolabilitatea frontierelor sale, precum și aderarea la organismele internaționale în baza principiului nediscriminării şi reciprocităţii avantajelor. Statele-membre ale Naţiunilor Unite beneficiază în acest mod de egalitate suverană, fiecare în parte, oricare ar fi dimensiunea și ponderea lor politică, dispun de acelaşi număr de voturi. Anume din acest motiv statele în curs de dezvoltare sunt apărătorii vigilenţi ai principiului de suveranitate care le furnizează posibilitatea de negociere în cadrul ONU, care este net superioară potențialului lor real [1, p.299-300].Suplimentar competenţelor teritoriale, statul îşi exercită autoritatea asupra persoanelor aflate pe teritoriul său. La fel ca celelalte competențe, cea personală este expresia suveranităţii unui stat. Deoarece persoanele, în termenii dreptului internaţional contemporan, prezintă categorii juridice diferite, este necesar a face distincţia dintre cetăţenii acestui stat şi străinii aflaţi în teritoriul său. În acest context, competența personală a statului, după cum rezultă din doctrina franceză [2, p.1], ne apare ca puterea juridică recunoscută statului de a acţiona cu privire la cetățenii săi aflați în străinătate, iar exemplul cel mai expresiv adus întru consolidarea acestei teze este protecţia oferită de către state persoanelor aflate în afara statului (protecţia diplomatică). Totuşi, considerăm că accentul major în definirea acestui tip de competență nu poate fi pus pe elementul „extern” și ne raliem opiniei dominante în literatura de specialitate, precum că competența personală a statului este definită ca posibilitatea și dreptul acestuia de a veghea asupra populației permanente şi temporare din teritoriul său. La rândul lor, persoanele sunt obligate să respecte legile statului respectiv. Deja, în calitate de derivată a competenței personale „interne” a statului, statul își poate extinde protecția pe care o acordă cetățenilor săi şi dincolo de frontierele sale prin acordare,de exemplu, de imunități diplomatice. Statul își exercită competența personală, în primul rând, față de propriii cetăţeni. Aceasta va depinde, prin urmare, de condițiile de acordare de către stat a cetățeniei. Cetăţenia este definită ca legătura politico-juridică dintre o persoană fizică și un cetățean, legătură stabilă în timp și spațiu, exprimată prin drepturi și obligații reciproce. În Hotărârea Nottebohm din 6 aprilie 1955, Curtea Internațională de Justiţie a constatat că legătura juridică are la bază un fapt social de legătură, o solidaritate efectivă de existență, de interese, de sentimente atașate unei reciprocităţi de drepturi şi obligații; ea este expresia juridică a faptului că un individ ce o posedă este, de fapt, mai puternic legat de populația statului care i-a acordat cetățenia decât de orice alt stat.  Un caz particular, în contextul competenţelor statului, îl prezintă naționalitatea persoanelor juridice. În acest sens, sunt aduse precizări, interpretări prin Hotărârea Curţii Internaţionale de Justiţie din 5 februarie 1970 în Cazul Barcelona Traction, caz deferit jurisdicţiei Curţii datorită diferendului apărut între Belgia şi Spania.  Instanţele jurisdicţionale internaţionale au avut ocazia să se pronunţe, în repetate rânduri, cu referire la conținutul competenței personale a statelor. Astfel, în Cazul schimbului de populaţie dintre Grecia și Turcia, Curtea Permanentă de Justiţie Internațională a emis în anul 1925 un aviz consultativ prin care a constatat că acordarea cetăţeniei ţine de competenţa exclusivă a statului. Reiterând, Curtea Internaţională de Justiţie în anul 1955, a examinat cauza Nottebohm, şi a ajuns la concluzia că cetăţenia nu este reglementată de dreptul internaţional, iar cetăţenia pentru a fi opozabilă trebuie să rezulte dintr-o legătură efectivă între stat şi persoana fizică.  Din punctul de vedere al dreptului internaţional public, competenţa personală face obiectul unei atenţii particulare, atunci când sunt invocate atingeri realizate în afara teritoriului statului. Prima dificultate apărută, în acest context, ţine de faptul că raportul juridic faţă de care statul încearcă să aplice regulile ordinii sale juridice este localizat în teritoriul unui stat terţ; a doua dificultate constă în faptul că autorul acestei conduite este deja supus propriei ordini juridice. Această concurență dintre ordinile juridice constituie obiectul de reglementare a dreptului internațional, deoarece, în fond, este o situație în care subiecţii săi se contrează în libertățile lor de acțiune [3, p.9]. În practică, apar frecvente situaţii de conflict de competenţă teritorială şi personală, însă acesta, conform unei practici stabilite, va fi soluționat în favoarea competenței teritoriale.