În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948, în art.25, alin.(2) se precizează că: „Mama şi copilul au dreptul la ajutor şi ocrotire speciale. Toţi copiii, indiferent dacă s-au născut în cadrul sau în afara căsătoriei, se bucură de aceeaşi ocrotire socială.” De regulă, ocrotirea copilului se realizează de către părinţi (ocrotirea părintească). Cu titlu de excepție, copilul este ocrotit prin adopție, prin tutelă, sau prin măsurile de protecție speciale. Una din cele mai efective și binevenite forme optime de educație și protecție a drepturilor copiilor, lipsiţi de protecţia părinţilor, este adopţia. Nici cea mai perfectă instituţie de educaţie nu-i capabilă să substituie părinţii, mama [3, p.11-20]. Adopţia prezintă una din formele protecţiei publice a copiilor. Multe organe şi organizații statale şi obşteşti, direct sau indirect, se preocupă de protecţia juridică a copilului. Adopţia se află sub controlul statului şi al societăţii. Adopţia îndeplineşte un important rol social şi familial, contribuind nu numai la preluarea sarcinilor societăţii în creşterea, educarea şi pregătirea profesională a copiilor lipsiţi de ocrotire părintească, dar şi la asigurarea unui climat de fericire, de iubire şi înţelegere, similar cu acela pe care îl oferă viaţa de familie firească [2, p.230]. În societatea romană, adopţia era soluţia convenabilă pentru persoana fărădescendenţi legitimi de a primi în familia sa copii, care astfel dobândeau numele adoptatorului, continuau cultul strămoşilor săi şi veneau la moştenirea părintelui adoptiv la fel ca un copil legitim [5, p.255-258]. Nu se poate nega însă că rolul raţiunilor afective este de multe ori dublat de considerente patrimoniale. Adopţia a fost întodeauna o instituţie a familiilor bogate, care căutau să-şi asigure continuitatea averii. Aceste raţiuni au fost adesea tot atât de puternice ca şi cele afective. O exprimare aparte a acestei idei poate fi găsită în Codul lui Caragea: „Facerea de copii de suflet este dar spre mîngîierea celor care n-au copii” (art.l partea IV cap. 5) [1, p.93]. Convenţia Europeană în materia adopţiei de copii, adoptată la Strasbourg la 24.04.1967 prevede că adopţia se face în interesul copilului (art.8 alin. (1)), iar Convenţia asupra protecţiei copilului şi cooperării în materia adopţiei internaţionale ratificată de ţara noastră prin Hotărârea Parlamentului nr.1468-XIII din 29.01.98 prevede că adopţia se încheie în interesul superior al copilului. În aceeaşi ordine de idei, menţionăm Legea nr. 99 din 28.05.2010 privind regimul juridic al adopțieicare în art.3 lit.b) pervede că protecţia drepturilor copilului prin adopţie se realizează respectarea interesului superior al copilului. Adopţia este o măsură de protecţie a drepturilor copilului şi se face numai pentru protejarea intereselor superioare ale copilului. Aceste dispoziţii legale exprimă finalitatea socială şi finalitatea familială a instituţiei adopţiei, care are scopul de a înlocui instituţia juridică a ocrotirii părinteşti. Adopția prezintă avantajul de a oferi o familie permanentă copilului care nu are un mediu corespunzător în familia sa de origine şi o alternativă răspunde nevoilor identificate în urma procesului de evaluare realizat de profesionişti. Din aceste reglementări naţionale şi internaţionale, rezultă că ar exista două feluri de interese ale copilului, dar nu se prevede expres în ce constă interesul superior al copilului şi prin ce se deosebeşte de interesul copilului.Unele critici argumentează că expresia „interesul superior” semnifică faptul că în toate circumstanţele, interesul copilului să prevaleze, ca fiind superior oricărui alt interes. În opinia noastră, binele copilului, interesul copilului şi interesul superior al copilului ar putea fi considerate ca fiind expresii sinonime, cu toate că unii experţi definesc binele copilului ca fiind o stare ideală de atins, iar interesul superior constituind dreptul ce urmează a fi exercitat în vederea atingerii acestui ideal [9, p.7-14]. Principiul interesului superior al copilului trebuie să primeze în toate acţiunile care privesc copiii. Aceasta nu înseamnă că interesul superior al copilului va fi întotdeauna singurul factor decisiv ce trebuie luat în seamă, dar că„pot exista interese competitive sau conflictuale privind drepturile omului, de exemplu între copii luaţi separat, între diferite grupuri de copii şi între copii şi adulţi. Cu toate acestea, interesul copilului trebuie avut în vedere în orice situaţie şi trebuie demonstrat că interesele copilului au fost analizate şi luate în considerare cu prioritate. Interesul superior al copilului rezidă în faptul că adopţia trebuie să asigure dezvoltarea armonioasă a copilului şi respectarea drepturilor fundamentale ce-i sunt recunoscute, iar interesul copilului constituie finalitatea superioară a adopţiei. Interesul copilului este sufletul, esenţa adopţiei, finalitatea unică şi superioară care justifică oricare din normele ce reglementează adopţia [4, p.405]. Acest interes prevalent poate consta, după caz, în: dezvoltarea fizică; pregătirea şcolară sau profesională; climatul de stabilitate şi siguranţă; sănătatea fizică sau mentală; mediu favorabil din punct de vedere material; mediu afectiv adecvat, moral şi empatic; autoritatea reală şi benefică asupra copilului. În privinţa scopului în care se încuviinţează adopţia, practica judiciară a stabilit că adopţia se face în interesul celui adoptat [6]. În conformitate cu art. 20 din Convenţia cu privire la drepturile copilului (ratificată prin Hotărârea Parlamentului nr.408-XII din 12.12.1990), orice copil, temporar sau definitiv de mediul său familial, sau care, în propriul interes, nu poate fi lăsat în acest mediu, are dreptul la protecţie şi un ajutor special din partea statului care poate fi acordat, şi sub forma adopţiei. Principiul interesului superior al copilului este reluat aproape obsesiv în tot cuprinsul actelor normative ca etalon al fiecărei din acțiunile, măsurile sau deciziile luate în legătură cu înfăptuirea adopției [7, p.50]. În aceeaşi ordine de idei, Ion P. Filipescu menționează: „Interesul adoptatului trebuie avut în vedere nu numai la încuviinţarea adopţiei, ci şi în timpul în care aceasta există, precum şi atunci cînd se pune problema desfacerii ei”. Adopţia se încheie în interesul copilului, interes care reprezintă raţiunea de a fi a adopţiei şi, de aceea, folosirea adopţiei în alt scop nu se justifică [4, p.405]. Pentru ca instituţia adopţiei să-şi poată îndeplini în bune condiţii scopul ei familial şi social, este necesar să se ţină cont de faptul că la baza încheierii şi încuviinţării ei stă atât interesul primordial al celui adoptat, cât şi interesul persoanei sau familiei care adoptă, deoarece prin adopţie se dă satisfacţie nu numai nevoii şi interesului adoptatului de a se bucura de ocrotire corespunzătoare, dar şi interesului adoptatorilor izvorât din dorinţa de a fi părinţi. În concluzie, dispoziţiile menţionate trebuie înţelese şi interpretate în sensul că adopţia se face numai în interesul adoptatului, iar nu în sensul că s-ar face exclusiv în interesul acestuia. Chiar dacă la acest interes legea se referă expres, trebuie să înţelegem şi interesul adoptatorului ca fiind „implicit” cuprins în lege [2, p.230]. Rezultă deci că scopul adopției constă în asigurarea protecției intereselor patrimoniale și nepatrimoniale ale copiilor lipsiți de ocrotireapărintească sau de o ocrotire corespunzătoare. De asemenea, scopul familial al adopției trebuie privit ca o îmbinare a intereselor adoptatoruluide a fi ocrotitcu interesul adoptatorului de a ocroti, de a veni în ajutor copiilor care nu se pot bucura de o ocrotire părintească.