Pe parcursul evoluţiei (fi logenezei), porumbul a acumulat o gamă vastă de caractere adaptive capabile să asigure supravieţuirea populaţiilor şi speciei în diferite condiţii (stări) ale mediului natural de viaţă de pe Terra. În procesul ameliorării-evoluţiei dirijate de oameni, pe parcursul a circa 7 mii de ani, populaţiile naturale au fost transformate în cultivari, iar potenţialul lor adaptiv-direcţionat (dirijat) spre producere de anumite producţii economic necesare, în cantităţi maxime, în mediu „culturizat” – dirijat de oameni cu mijloace tehnice şi biotehnologice. Potenţialul productiv al cultivarilor trebuie privit ca o adaptare a speciei la mediul nou de viaţă – din sistemul socio-economic (SSE) care poate fi imaginat ca un supraorganism în curs de evoluţie. În ansamblu cu adaptările la mediul natural, această adaptare constituie potenţialul adaptiv-productiv (PAP) al porumbului existent în prezent. Actualmente, porumbul există sub trei forme-structuri ale SSE: 1) hibrizi (interliniari) – mijloace de producere a anumitor producţii în anumite condiţii (zone, tehnologii) de cultură; 2) linii (consangvinizate, homozigote) – mijloace de reproducere a hibrizilor cultivaţi, de sinteză a noi hibrizi, de păstrare a fondului de gene şi de ameliorare a liniilor prin recombinare de anumite gene-caractere; 3) soiuri, inclusiv sintetici, mijloace de păstrare a fondului de gene şi de creare a liniilor noi. PAP al hibrizilor se manifestă prin producţia de calitate (tip) standard în zona dată, la tehnologia standard de cultură. După acest criteriu hibrizii sunt evaluaţi, comparaţi şi selectaţi pentru viaţă ca structuri ale SSE. PAP al hibrizilor are la bază organizarea funcţional-structurală (OFS) a plantelor care include prezenţa-absenţa în ele a anumitor structuri – organe, ţesuturi, organite, molecule etc., şi raporturile – cantitative, fi ziologice-funcţionale etc., între structuri (S:S), structuri şi plantă (S:P), plantă şi mediu (P:M). OFS este determinată de „sus” – de limitele şi cerinţele mediului de viaţă, şi de „jos” – de genitorii structurilor, în ultima instanţă – de genele genitoare de anumite molecule-enzime. Respectiv ea poate fi dirijată „tehnologic” – prin crearea unui anumit mediu, şi „genetic” – prin creare de linii şi combinaţii interliniare cu anumite seturi de gene. Dirijarea tehnologică este limitată: mediul de viaţă trebuie să corespundă cerinţelor SSE, în primul rând necesităţilor vitale ale oamenilor. Dirijarea genetică necesită cunoaşterea organizării SSE, pronosticarea (modelarea) viitorului evoluţiei acestui supraorganism şi cunoaşterea PAP – al porumbului şi întregii biodiversităţi. Dirijarea (ameliorarea) OFS a plantelor, respectiv şi a PAP a porumbului, poate fi „empirică” – prin probe şi erori, şi „ştiinţifi că” – pe baza modelelor mediului şi fenotipului (OFS) optime pentru scopul hibrizilor în SSE. Până-n prezent a dominat ameliorarea empirică a hibrizilor de porumb. În prezent se conturează tendinţa spre ameliorare pe baza modelelor. Au fost stabilite rolul anumitor organite şi specii de molecule în viaţa plantelor (Jacotă, 2005), elaborate modele de hibrizi pentru anumite condiţii de cultură (Tollenaar et all., 1988). Cercetările noastre au fost orientate spre modelarea stărilor celor mai frecvente ale mediului de cultură a porumbului în Moldova, caracterizarea acestor stări după factorii limită şi elucidarea rolului ţesuturilor şi organelor care pot fi evaluate în câmp şi dirijate în procesul de creare a liniilor şi hibrizilor. Au fost stabilite rolul ţesutului sticlos în adaptivitatea şi productivitatea plantelor (Mîrza, Maticiuc, 2005), elucidate raporturile între capacităţile de stocare a apei în diferite organe, evidenţiate raporturile de concurenţă între ştiuleţi şi între boabe în procesele de formare şi de umplere (Mîrza, 2005; Mîrza, Vanicovici, 2008). Însă trebuie de menţionat că ameliorarea ştiinţifi că a hibrizilor de porumb abia începe şi necesita integrarea eforturilor diferitor specialişti – amelioratori, fi ziologi, geneticieni, tehnologi etc.