Avangarda literară: dadaismul
Închide
Articolul precedent
Articolul urmator
459 9
Ultima descărcare din IBN:
2022-02-23 23:20
SM ISO690:2012
TARABURCA, Emilia. Avangarda literară: dadaismul. In: Integrare prin cercetare şi inovare.Ştiinţe umanistice . 10-11 noiembrie 2014, Chișinău. Chisinau, Republica Moldova: Universitatea de Stat din Moldova, 2014, pp. 67-69.
EXPORT metadate:
Google Scholar
Crossref
CERIF

DataCite
Dublin Core
Integrare prin cercetare şi inovare. 2014
Conferința "Integrare prin cercetare şi inovare"
Chișinău, Moldova, 10-11 noiembrie 2014

Avangarda literară: dadaismul


Pag. 67-69

Taraburca Emilia
 
Universitatea de Stat din Moldova
 
Disponibil în IBN: 8 aprilie 2020


Rezumat

Dadaismul este o manifestare a avangardei literare, reprezentând, de fapt, cel mai avangardist fenomen al modernismului. Chiar dacă a declarat eliberarea de orice influențe (din Manifestul Dada: „Aşa s-a născut Dada, dintr-o nevoie de independenţă, de neîncredere faţă de comunitate. Cei ce sunt cu noi îşi păstrează libertatea. Noi nu recunoaştem nici o teorie.” [1, p. 34]), la o analiză mai profundă, originile sale se vor descoperi în semantica realității social-politice și culturale de la începutul secolului al XX-lea, ca produs al crizei, extinse la toate nivelurile: criza existenţei, criza valorilor, criza artei etc., exprimând starea de spirit a unei lumi, desprinsă de la rădăcini, măcinată de angoase, care-şi manifestă astfel revolta împotriva convenţionalismului şi a lâncezelii, a unei lumi desacralizate, criza omului şi „moartea lui Dumnezeu” fiind, de asemenea, sintagme ale mentalităţii moderne. Doar că, pornind de la neacceptarea unor trăsături concrete ale realităţii social-politice (în special, Primului Război Mondial), dadaiştii şi-au intensificat revolta la maximum, îndreptând-o împotriva a tot ce este comun şi depășit, inclusiv în literatură, în modul de percepţie şi de comunicare. Moştenirea artistică a dadaismului nu corespunde rigorilor academice, însă fenomenul în sine, agitând conjunctura social-culturală de la începutul sec. al XX-lea, a lăsat urme vizibile. Noua stare de spirit: rebelă, îndrăzneaţă, alimentată de elanul tineresc, deseori intolerant şi anarhic, a determinat mutaţii de conştiinţă, schimbări de mentalitate, a provocat spiritele, a revoluţionat modul de gândire, a pregătit o atmosferă spirituală nouă, străbătută de îndoială (trebuie să te îndoieşti de tot şi de toate, inclusiv de tine însuţi, afirmau dadaiștii), de nelinişte şi tensiune, în opoziţie cu dogmele estetice confirmate. Dadaismul a dat o lecţie de negaţie, nihilismul său exprimând o trăsătură „arhetipală” a avangardei [2, p. 111]; a schimbat modul de comunicare, ridicându-l la un alt nivel, mai liber de clişee şi autorităţi impuse, dezmlăştinind, în felul acesta, terenul şi pregătindu-l pentru ce va urma; a dezmorţit spiritele, parodiind valori şi forme artistice, considerate până atunci intangibile. Avangarda și modernismul pornesc de la concepții similare, avangarda însă promovându-le cu o intensitate mai mare. Deosebirea sa de modernism constă nu atât în elaborarea unei platforme estetice inedite, a unor principii noi, cât în elanul negativist, adus până la radicalism și chiar extremism, cu care au fost promovate cele deja existente: mai radical, mai inflexibil şi intolerant, mai scandalos (până la „valorizarea nonvalorii estetice” [3, p. 103]), mai zgomotos (în sensul direct al cuvântului), mai furios (anticipându-i, într-un fel, pe „tinerii mânioşi” de la mijlocul sec. al XX-lea, care, de altfel, în comparaţie cu dadaiştii, se văd destul de moderaţi), chiar mai agresiv şi mai violent. „Materialul de construcţie” astfel a fost acelaşi, s-au deosebit metodele de lucru cu acest material. Dadaismul a proclamat supremaţia hazardului, a urmărit exprimarea gândirii pure, eliberarea de orice preocupări morale şi estetice, a negat valorile protejate, în negaţia lor mergând până la extreme, pronunţându-se și împotriva artei, împotriva literaturii, a tuturor formulelor artistice, inclusiv împotriva sa, concluzia unui astfel de mod de gândire fiind declararea Nimicului (F. Picabia, Manifestul canibal). „Opera” dadaistă este un produs al asociațiilor spontane, al întâmplării, expresie imediată a gândului, eliberat de raţiune, discreditându-se astfel orice convenţii literare, orice legături gramaticale şi urmărindu-se disocierea semantică şi sintactică a frazei, descătușarea cuvântului de orice constrângeri (gândirea se face în gură, declarau reprezentanții dadaismului) și canoane, iar ruptura se cerea a fi absolută, ireconciliabilă, rezultatul ei fiind o eliberare care, în afirmațiile lor, până atunci nu a existat. De aici, tehnica spontaneităţii, a hazardului, opera devenind o consecință a momentului prezent, creația artistică transformânduse într-un proces continuu. Dadaiştii nu și-au propus ca scop principal publicarea operelor, considerând mai importantă comunicarea nemijlocită cu publicul. Din aceste motive, în special în prima perioadă de activitate, la Zurich, îşi prezentau „creaţiile” în variantă orală în cadrul diverselor întruniri: recitaluri, spectacole, conferinţe etc., de cele mai dese ori la cabaretul „Voltaire”. Reprezentanții dadaismului susțineau că poetul trebuie să fie şi un bun actor, să poată improviza şi crea permanent, să poată comunica cu publicul fără nici un fel de intermediari, textul făcându-se în clipa când este spus deci nemijlocit în faţa mulţimii. În cazurile aduse la extreme, cuvintele erau vidate de sens, apărând în exprimare pură, căpătând valoare în sine doar prin sonoritatea lor. Acest tip de creaţie, bazată pe spontaneitate, oferea un rol activ auditoriului, care în orice moment se putea implica, exprimându-şi impresiile. Dar de fapt, așa-zisa comunicare cu publicul, în realitate camufla tactica calului troian, prin iluzia comunicării distrugându-se comunicarea, întâlnirile lor epatând prin tendinţa de a şoca, de a elida toate clişeele. Spectacolele dadaiste au avut ca scop discreditarea tuturor valorilor consfinţite ale artei scenice. Cu toate acestea, avangarda literară, inclusiv dadaismul, se include în albia mai largă a modernismului.  În concluzie: comune pentru dadaism şi avangarda literară sunt:  – declararea libertăţii absolute în toate domeniile vieţii, inclusiv în acel al creaţiei artistice; – refuzul tuturor normelor, tradiţiei, clişeelor, convenţiilor literare; – îndrăzneala, atitudinea rebelă; elogiul nonconformismului, anarhismul; – îndoiala, negativismul, extremismul literar, tendinţa spre revoluţionarea artei; – spiritul experimental, deschiderea spre viitor; – aspiraţia spre mişcarea, schimbarea continuă (singurul lucru permanent este schimbarea, susțineau reprezentanții dadaismului), spre depăşirea continuă a formelor curente; – necesitatea de sincronizare cu viaţa cotidiană, urmărirea actualităţii imediate; – desacralizarea însăşi a ideii de artă, de literatură, locul lor ocupându-le astfel de formule ca antiartă, antiliteratură, antidramă, antipictură etc.; – în manifestările cele mai extreme – descompunerea totală a sensului, a cuvântului; tendinţa spre autonegație şi autodizolvare („sinuciderea”, după titlul unui poem de L.Aragon).