În orice comunitate, eforturile pentru soluționarea diferitelor probleme sociale nu iau mereu forma unei legi. Societățile tind să mențină ordinea, să prevină și să rezolve conflictele și să asigure echitatea în distribuirea și utilizarea resurselor nu doar prin intermediul legii, dar și prin intermediul unor altor mijloace. Astfel, rezolvarea conflictelor poate fi promovată prin educație și informare, precum și negocieri în afara instituțiilor legale. Menținerea ordinii și a valorilor sociale poate fi asigurată prin sancțiuni morale, excludere, acordare sau retragere de beneficii, precum și prin recurgerea la sancțiuni sau stimulente legale. Legea este doar una dintre formele de control social sau revendicare normativă, însă cerințele fundamentale față de conduita subiecților reies, de asemenea, din moralitate, politețe sau cutumă socială, care reflectă valorile din societate [1, p.2].  Cu toate acestea, reglementarea legală a devenit răspunsul prevalent față de problemele sociale. Legile reflectă necesitățile curente de reglementare și recunosc valorile actuale din societate. Legea este deseori considerată un fundament necesar, chiar dacă pe alocuri insuficient, al ordonării unui comportament. Ea implică conformare prin însăși natura sa, fundamentată pe legitimitate și echitate.  Termenul de instrumente legale nonformale/soft (soft law) vine din domeniul dreptului internațional și al relațiilor internaționale. Statele prin practica lor din ultimele decenii au plasat constant enunțuri cu caracter normativ în conținutul unor instrumente neobligatorii, precum ar fi declarațiile, rezoluțiile, programe de acțiuni, semnalând în același timp că un anumit grad de convergență cu aceste norme este așteptat. Doctrinarii și comentatorii se referă la aceste instrumente ca fiind instrumente legale nonformale/soft și dezbat faptul dacă practica de a adopta astfel de instrumente este dovada unui nou mod de legiferare. S-a argumentat că instrumentele legale soft sunt mai degrabă angajamente politice care pot duce spre lege, dar care nu sunt lege per se. Cu toate acestea, astfel de angajamente s-au dovedit a fi la fel de eficiente ca și legea în soluționarea unor anumite probleme. Mai mult decât atât, instrumentele legale nonformale/soft pot deveni obligatorii, fiind incorporate în tratate ulterioare sau devenind cutumă prin practica statelor. Pe plan național, normele care le conțin instrumentele legale nonformale/soft pot oferi un model pentru reglementare, devenind astfel obligatorii pe intern, rămânând neobligatorii pe extern.  Recurgerea la instrumente legale nonformale/soft pentru reglementarea anumitor relații este în continuă creștere.  Există câteva raționamente de ce s-ar putea utiliza astfel de instrumente: necesitatea de a reacționa prompt (instrumentele nonformale pot fi adoptate mai rapid, pot fi modificate mai ușor și pot fi mai potrivite pentru segmentele mai tehnice, care implică revizuiri frecvente); instrumentele nonformale pot fi utile pentru abordarea unor subiecte noi, care necesită o perspectivă inovatoare. Dacă este să ne referim la definiția instrumentelor legale nonformale/soft, o astfel de definiție acceptată unanim nu există. O accepțiune menționează că instrumentele legale non-formale/soft se referă la orice instrument internațional scris, altul decât tratatul, care conține principii, norme, standarde sau alte mențiuni privind comportamentul așteptat. În acest caz, instrumentele legale non-formale/soft exprimă mai degrabă o preferință decât o obligație a statelor de a acționa într-un anumit mod. Alți cercetători utilizează acest termen pentru a evidenția prevederi slabe sau nedeterminate dintr-un instrument legal obligatoriu, gravitând în jurul a trei dimensiuni: obligație, precizie și delegare [2, p.2].  Din altă perspectivă, definițiile asupra instrumentelor legale non-formale/soft pot fi grupate sub următoarele trei poziții: (a) o perspectivă pozitivistă, care asociază distincția dintre instrumentele formale (hard law) și cele nonformale (soft law) cu dihotomia obligatoriu/neobligatoriu; (b) o poziție constructivistă, care consideră pretinsa obligativitate sau neobligativitate a legii drept secundară în raport cu efectele sale sociale; (c) o poziție instituționalistă rațională, care are o perspectivă multidimensională și continuă asupra instrumentelor legale formale și nonformale [3, p.2].