Conceptul de „asigurare” este foarte complex şi dificil de definit, fapt subliniat şi în literatura de specialitate care tratează acest subiect. O parte de autori vorbesc despre conceptul de asigurare din perspectivă juridică, economică şi tehnică. Alţii adaugă la acestea şi îmbinarea cu matematică, care, fiind organizată după legile statisticii, dezvăluie conţinutul complex al asigurărilor. Studierea definiţiilor date asigurării, de cele mai dese ori, diferă substanţial, fapt care ne conduce la o grupare a lor în funcție poziţia specialistului – juridică, economică sau tehnică. Dicţionarul explicativ al limbii române termenului „a asigura” îi asociază construcţia. Pornind de la definiţiile prezente în literatură, cu greu este de găsit o definiţie universală, care să cuprindă toate tipurile de contracte practicate. Astfel în unele studii se găseşte „asigurarea ca o contribuţie celor mulţi la nenorocirea celor putini”[9, p.29; 14, p.29] în altele drept „o reuniune de persoane care, temându-se de un eveniment păgubitor pentru ele, cotizează în comun pentru a permite celor atinşi de acest eveniment să facă faţă consecinţelor sale”[11, p.2] sau asigurarea este „un transfer al riscului de la individ la comunitate”[11, p.2]. O alta categorie de definiţii sunt cele a căror formulare este legată de o sferă de cuprindere mai îngustă, asigurarea fiind definită ca „metoda de constituire la dispoziția unei instituţii specializate, de obicei societate pe acţiuni, a unui fond de asigurare, format prin contribuţiile de asigurare, sau pe seama primelor de asigurare plătite de persoanele fizice sau juridice” [7, p.12]. Fondul constituit este destinat pentru acoperirea unor pagube rezultate, fie ca urmare a unor calamitaţi naturale sau în urma unor accidente, precum şi a unor evenimente viitoare cu aspect imprevizibil. Această definiţie abordează asigurarea ca un raport economic. Astfel, pentru a scoate în evidenţă aspectul financiar al asigurărilor, asigurarea este exprimată ca „relaţii de distribuire şi redistribuire a valorii adăugate brute, relaţii care apar în procesul de constituire şi de utilizare a fondului de asigurare, în vederea desfăşurării neîntrerupte a activităţii economice, păstrării integrităţii bunurilor asigurate, protejării persoanelor fizice împotriva unor evenimente care le-ar putea afecta viaţa ori integritatea corporala, precum şi onorarii obligaţiilor de răspundere civilă ce revin persoanelor fizice şi juridice faţă de terţi” [12, p.60]. În acelaşi sens, termenul de asigurare (Insurance) este definit ca fiind „atât un sistem de transfer al riscului, cât şi un sistem de distribuire al riscului”[6, p.178] sau, ”asigurarea constituie un sistem de relaţii economice, care implică aportul unui număr mare de persoane fizice şi juridice în constituirea unui fond bănesc, în condiţiile în care, fiind ameninţate de aceleaşi pericole, în existenţa şi activitatea lor, concep şi recunosc oportunitatea prevenirii şi înlăturării pe baze mutuale a prejudiciilor generate de producerea acestor pericole viitoare, probabile, posibile, dar nesigure” [5, p.8]. Din această definiţie, rezultă că asigurările sunt raporturi economice desfăşurate în formă bănească, care se constituie pentru a înlătura prejudicii parvenite din pericole viitoare. Astfel sunt protejate interesele financiare pentru diverse pierderi ce urmează să apară. Referitor la aspectul juridic al asigurărilor, accentul se pune pe caracterul contractual al asigurării, aceasta fiind considerată a fi un acord de voinţă (sub formă de contract) între asigurat şi asigurător, prin care asigurătorul oferă asiguratului contravaloarea daunelor (suma asigurată) în cazul producerii riscurilor, în schimbul plăţii de către asigurat a primei de asigurare. Acest fapt este confirmat şi de legislaţia Republicii Moldova. Legea cu privire la asigurări nr.407-XVI în art.1 defineşte asigurarea drept un „transfer al unui risc eventual, inclusiv al riscului unei pierderi financiare şi/sau al unei pagube materiale, de la asigurat la asigurător, în conformitate cu contractul de asigurare” [2]. În baza acestui contract de asigurare, „asiguratul se obligă să plătească asigurătorului prima de asigurare, iar acesta se obligă să plătească, la producerea riscului asigurat, asiguratului sau unui terţ (beneficiarului asigurării) suma asigurată ori despăgubirea, în limitele şi în termenele convenite” [1]. Din această definiţie, rezultă că contractul de asigurare este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros. Asigurarea este un raportul juridic izvorât din lege sau dintr-un contract de asigurare consensual, deoarece pentru a produce efecte juridice, este necesar consimţământul părţilor. Contractul de asigurare este aleatoriu, deoarece întinderea şi chiar existenţa obligaţiei pentru asigurător nu se cunoaşte în momentul încheierii contractului, deoarece depinde de un eveniment viitor şi incert. Pentru a se proteja de acest eveniment pe care persoana nu-l poate prevedea şi nici nu-l poate depăşi prin forţe proprii, asigurarea constituie un fond comun şi dispersează riscul între asiguraţi. Acest fapt se realizează datorită aplicării principiului mutualităţii, direct indicat în legislaţia asigurărilor din România [3]. Considerăm acest principiu esenţial în definirea asigurărilor, deoarece accentuează rolul contribuţiilor asiguraţilor la recuperarea financiară a pagubelor în caz de survenire a riscului.  Unele definiţii pun în lumină, mai mult sau mai puţin explicit, latura tehnică a asigurărilor. Într-o asemenea definire „asigurarea este o operaţinne prin care o parte, asiguratul, obţine promisiunea – prin intermediul unei remuneraţii (primă) – a unei prestaţii pentru sine sau pentru un terţ, în cazul producerii unui risc, suportată de cealaltă parte, asigurătorul, care preluând în sarcina sa un ansamblu de riscuri, le compensează în conformitate cu legile statisticii” [4, p.32; 13, p.202-218]. Într-o alta lucrare se arată că „asigurarea este o tehnică. Ea transferă asupra unei colectivităţi consecinţele anumitor evenimente, dar spre deosebire de alte tipuri de transfer, cel pe care îl operează este anterior producerii evenimentului” [8,1]. În această categorie, se încadrează şi definiţia după care asigurarea este „un mecanism pentru transferul contractual al poverii unui număr de riscuri pure prin punerea în comun a acestora” [10, p.199]. Rolul asigurătorului este de a gestiona fondul constituit din primele de asigurare plătite, iar pentru a păstra capacitatea de acoperire a tuturor daunelor survenite, trebuie să-şi îmbunătăţească abilitatea de a prevedea pierderile potenţiale. În acest sens, asigurătorii trebuie să apeleze la o serie de reguli pentru a descoperi frecvenţa şi costul producerii unui anume risc, pe baza statisticilor trecute. În concluzie, amintim că în cazul definirii conceptului, asigurarea obţine mai multe accepţiuni, din puncte de vedere diferite: – ca operaţiune economică financiară, ce presupune crearea şi utilizarea fondului de asigurare în baza principiului mutualităţii redistribuit asiguraţilor în caz de survenire a riscului real; – ca raport juridic izvorât din lege sau dintr-un contract de asigurare consensual, asigurarea stabileşte drepturi şi obligaţii reciproce de protecţie a unei valori (bunuri, capacitate de muncă, viaţa ori sănătatea persoanei) de riscuri viitoare, iar – ca tehnică, asigurarea este un mecanism care trebuie să urmeze legităţile statisticii la evaluarea probabilităţii survenirii unor sau altor riscuri pentru a evita pierderile potenţiale.