Obiectivul legii care reglementează insolvabilitatea îl reprezintă maximizarea averii debitorului pentru acoperirea, în cât mai mare măsură, a pasivului debitorului, spre satisfacerea creanţelor creditorilor săi. În legislaţiile europene, scopul declarat al legii-cadru cu privire la această procedură este mai complex, spre exemplu în legislaţia românească, scopul legii este completat şi cu acordarea unei şanse de redresare debitorului, atunci când acest lucru este posibil. Astfel se poate spune că este realizat un echilibru de interese, pe de o parte, este ocrotit creditorul, iar pe de altă parte, este avută în vedere şi situaţia debitorului de bună-credinţă căruia îi este conferită o şansă de redresare, atunci când condiţiile economice şi situația sa financiară o permit. Odată deschisă procedura insolvabilităţii, raporturile contractuale ale debitorului suferă anumite modificări, prevederile legii-cadru fiind prioritare faţă de legea generală, ori faţă de prevederile Codului civil. Astfel, incidenţa şi efectele declanşării insolvabilităţii poate fi analizată în funcţie de clasificarea raporturilor contractuale ale debitorului, respectiv dacă acestea sunt încheiate înainte de deschiderea procedurii sau dacă acestea vor fi asumate de debitor ulterior deschiderii procedurii, mai exact pe parcursul derulării acesteia. Legea nr.149/2012 privind insolvabilitatea reglementează în cuprinsul prevederilor art.89 şi următoarele, situaţia raporturilor preexistente, respectiv, dacă de la momentul intentării procedurii de insolvabilitate un contract bilateral nu este executat în totalitate de către debitor sau de cealaltă parte, administratorul sau lichidatorul după caz, este în drept să îl execute în locul debitorului ori să ceară celeilalte părţi executarea lui. Aşadar, dreptul de opţiune aparţine administratorului procedurii, însă cealaltă parte îi poate cere acestuia să îşi exercite dreptul de opţiune, iar administratorul procedurii trebuie să declare neîntârziat dacă va cere sau nu executarea contractului. Cealaltă parte contractantă, în calitate de creditor chirografar, va putea înainta o creanţă care rezultă din neexecutarea obligaţiilor debitorului, dacă administratorul sau lichidatorul refuză să execute un contract. Totodată, legiuitorul a avut în vedere şi situaţia în care este posibil să nu ceară executarea contractului, caz în care administratorul/lichidatorul nu va putea ulterior să mai insiste asupra executării respectivului contract, iar în această situaţie tot administratorului procedurii îi va reveni dreptul de a decide cu privire la soarta contractului, cealaltă parte putând doar să provoace răspunsul, fără ca să poată decide în acest raport bilateral.O alternativă care merită a fi analizată este cea cuprinsă în sistemul de drept francez, potrivit căreia, cu privire la situaţia actelor debitorului aflate în derulare la data deschiderii procedurii, se instituie o procedură contradictorie, respectiv administratorul procedurii se adresează instanţei competente cu cerere de denunţare a respectivului contract, iar cocontractantul este citat, la rândul său, pentru a-şi prezenta opoziţia şi apărările în faţa instanţei, fiind astfel asigurat accesul la justiţie al cocontractantului. În acest fel, putem observa faptul că la baza încetării respectivului contract va sta o decizie luată în urma unei proceduri juridice, nicidecum nu ar sta elementul material, subiectiv, adică decizia administratorului procedurii.  Contractele, aflate în derulare la data deschiderii procedurii, nu pot înceta prin convenţia parților, deoarece, convenţiile prin care se exclude sau se limitează aplicarea prevederilor art. 89-93 din legea insolvabilităţii, care atribuie prerogativa de a decide în astfel de situaţii exclusiv administratorului procedurii /lichidatorului, se consideră a fi nule de drept.   Se poate afirma astfel că în această procedură specială, principiul forţei obligatorii a contractului şi a libertăţii contractuale sunt înlăturate ori suspendate, astfel încât decizia administratorului procedurii capătă un rol extrem de important. Ca urmare a declanşării procedurii de insolvabilitate, indiferent de persoana celui care o declanşează, activitatea debitorului este pusă sub protecţia tribunalului şi sub supravegherea creditorilor, dar analiza activităţii anterioare, precum şi decizia în privinţa raporturilor contractuale anterioare şi a raporturilor din cursul procedurii, în mare măsură, revine administratorului procedurii, care reprezintă un terţ neutru, imparţial şi obiectiv, desemnat să ducă la îndeplinire şi aplică prevederile legale în scopul maximizării averii şi a recuperării în cât mai mare măsură a creanţelor debitorilor. Adunarea creditorilor ar putea fi însă mult mai în măsură să decidă asupra situaţiei acestor contracte, creditorii înscrişi în tabelul de creanţe fiind adeseori cei afectaţi de decizia administratorului cu privire la menţinerea sau denunţarea unui contract, cu precădere la contractele în curs.  În egală măsura cu privire la contractele în derulare, de la data deschiderii procedurii de insolvabilitate, administratorul procedurii dobândeşte un rol deosebit de important el având prerogative de a decide asupra acelor raporturi contractuale, deşi nu a fost parte în contract şi nu avea la data semnării contractului nici o atribuţie, fiind astfel considerată o prerogativă de mare importanţă şi risc, totodată, pe care legea i-o conferă administratorului procedurii.