De regulă, procesul civil este intentat în legătură cu apariţia litigiului între subiecţii raporturilor material juridice, atunci când este imposibil de a aplana diferendele apărute fără intervenţia organelor jurisdicţionale. După intentarea pricinii în instanţa de judecată persoanele litigante devin subiecți ai raporturilor juridice procesual civile şi nimeresc în sfera de influenţă a dreptului procesual civil. Participanţii raporturilor material juridice capătă calitatea de părţi în procesul civil. Părţilor li se atribuie un rol deosebit în cadrul procesului civil, deoarece ei sunt principalii subiecţi fără de care este imposibilă examinarea şi soluţionarea cauzei civile. Probabil din acest motiv, determinând componenţa participanţilor la proces, legiuitorul, în primul rund, a indicat părţile (art.55 CPC). În literatura de specialitate conceptul de parte este definit ambiguu. În majoritatea cazurilor părţi sunt numite persoanele între care s-a iscat o acţiune civilă. Într-o altă opinie, părţile sunt subiecţii raporturilor material juridice, ce acţionează în proces în apărarea propriilor interese material juridice şi procesuale, asupra cărora se răsfrânge puterea legală a hotărârii judecătoreşti şi care suportă cheltuielile de judecată [1, p.83].Apreciem că toate elementele constitutive ale acestor definiţii au dreptul la existenţă. Însă trebuie de avut în vedere că noţiunea de părţi în procesul civil este analizată într-un sens mai larg comparativ cu conceptul părţilor în raportul material litigios. Dacă între părţile procesului civil într-adevăr există un raport material juridic sau dacă a fost sau nu încălcat ori contestat un drept al persoanei ce solicită apărarea judiciară, ori dacă este sau nu vinovată persoana atrasă la răspundere, urmează a fi stabilite de instanţa de judecată ca rezultat al examinării cauzei şi constatate prin hotărârea judecătorească. Prin urmare, până la momentul în care hotărârea judecătorească rămâne irevocabilă, părţile sunt subiecți prezumați ai raportului material juridic litigios, adică presupuşii titulari ai drepturilor, obligaţiilor şi intereselor legitime. Considerentele enunţate justifică definirea conceptului de părţi în procesul civil, prezentat în formula următoare: Părţile sunt subiecţi prezumaţi ai raportului material juridic litigios, care participă la proces în nume propriu, având interes material şi procesual în soluţionarea litigiului, asupra cărora se extind efectele material juridice ale hotărârii judecătorești şi care suportă cheltuielile de judecată [2, p.149-152]. Reținând considerentele menţionate, legiuitorul a consfințit noţiunea de parte în art.59 al CPC. Astfel, parte în proces (reclamant sau pârât) poate fi orice persoană fizică sau juridică prezumată la momentul intentării procesului ca subiect al raportului material litigios. Pe această linie de gândire, este necesar a evidenția faptul formulării inadecvate a dispoziţiilor art.70 alin.(1) CPC RM, deoarece în cazul succesiunii în drepturi procedurale are loc înlocuirea persoanelor fizice şi juridice, ce participă la examinarea pricinii civile în calitate de reclamant sau pârât. Nicidecum nu poate fi vorba despre subrogarea părţilor, ele rămânând anterioare. Aşadar, norma legală care ar reflecta adecvat esenţa succesiunii în drepturi procedurale urmează a fi formulată în felul următor: „În cazul ieşirii uneia dintre persoane din raportul juridic litigios sau din raportul stabilit prin hotărârea judecătorească (deces, reorganizare, cesiune de creanţă, transfer de datorie şi alte cazuri de subrogare), instanţa permite înlocuirea persoanei cu succesorul ei în drepturi”. Părţi în procesul civil întotdeauna sunt doar două: reclamantul şi pârâtul. Numărul părţilor în proces rămâne neschimbat şi în cazul participării mai multor subiecţi ai raportului material juridic litigios de partea reclamantă şi/sau de partea pârâtă. În literatura de specialitate clasică rusă, a fost promovată ideea, potrivit căreia, în unele situații, în cadrul aceluiași proces pot participa trei părți [3, p.135]. Această opinie nu este doar afirmată, dar și argumentată. Astfel, fenomenul dat se întâmpla atunci când pretenția reclamantului înaintată pârâtului se afla în contradicție directă față de interesele unei persoane străine procesului declanșat. Aceasta deoarece, oricine ar avea câștig de cauză, fie reclamantul, fie pârâtul, tot una – soluția va leza interesele acelei persoane străine procesului. Ca urmare, acestei persoane i se permite de a interveni în acest proces până la închiderea dezbaterilor judiciare, înaintând pretenții proprii către reclamant și către pârât. Persoana străină procesului inițial este numită terță persoană, iar introducerea acesteia în proces capătă denumirea de intervenție principală sau intervenția în calitate de parte de sine stătătoare (independentă), cu interese proprii. În fine, autorul Е.А. Nefediev constată că în cadrul procesului civil pot participa trei părți principale în aparență de sine stătătoare: reclamantul, pârâtul, intervenientul principal (terţa persoană). Cu toate că evenimentul a fost analizat încă în anul 1900, în prezent, în realitatea procesuală civilă, situația descrisă considerăm că este actuală. Mai mult ca atât, art.65 alin (11) al CPC stipulează că, dacă se constată că există persoane care pot să își declare propriile pretenții, instanţa este obligată să înștiințeze persoanele în cauză despre procesul pornit și să le explice dreptul lor de a interveni în proces prin înaintarea unei acțiuni. Astfel, ținând cont de caracteristica părților (a reclamantului), vom remarca că poziția procesuală a intervenientului principal în acțiunea înaintată de el este identică poziției procesuale a reclamantului, începând cu posibilitatea înaintării unei acțiuni și până la exercitarea căilor de atac prevăzute de lege. Totuși, există o excepție esențială care le deosebește: reclamantul înaintează acțiunea inițială, iar intervenientul principal intervine în acel proces pentru a înainta propriile pretenții. Pe lângă aceasta, poziția intervenientului principal diferă și de poziția coreclamanților, pretenţiile cărora nu se exclud reciproc, iar pretenția înaintată de intervenientul principal în toate cazurile se află în contradicție cu pretenția reclamantului. Așadar, cu toate că cererea de intervenție principală corespunde cerințelor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată și intervenientul principal are drepturi și obligații procesuale de reclamant, legea indică expres că părțile în proces sunt reclamantul și pârâtul (art.59 alin.(1) al CPC).